29 noiembrie 2023
Zona zeroRomâna pentru toțiBaia şi somnul… (III)

Baia şi somnul… (III)

Dar cu somnul cum e?

Urmărind biografia cuvintelor (fiind omonime, le considerăm lexeme diferite), vom proba că fiecare are istoria lui, ceea ce anulează încadrarea în categoria polisemiei. Interesant este că lucrările lexicografice aşază mai întâi somnul din apă şi apoi somnul din timpul nopţii.

Aşadar, SOMN1 desemnează peştele răpitor, iar atestarea cuvântului este din 1846, când apare în „Practica doctorului de casă” a lui Ştefan Vasilie Episcupescul. Etimonul este slav: somŭ, cu un u scurt care s-a afonizat, rezultând alcătuirea de trei litere som în vechea limbă română; este prezent, natural, în bulgară, sârbă, croată, ucraineană, rusă. Am consultat Dicţionarul limbii ruse din 1953, unde apare som (cu litere chirilice), iar în explicaţie, cuvântul rîba, care înseamnă „peşte”. Variantă: salm(on), din lat. salmo, –onis. De unde atunci românescul somn? Probabil din apropierea de obişnuitul somn, favorizată de evocarea perechii consoanei nazale n, ceea ce ne face să propunem sintagma omonimie prin atracţie.



SOMN2 „stare fiziologică a organismului” nu mai este substantiv masculin, ci neutru, cu pluralul somnuri (învechit, soamne). Îşi are originea în latinescul somnus, -i şi dezvoltă o suită de sensuri care îl fac polisemantic. Atestarea este în Codicele Voroneţean din 1885.

Cum rămâne cu omonimele?

Între lingvişti, poate conform dictonului grammatici certant, există tendinţa de a pune laolaltă cuvintele polisemantice ori omografele cu omonimele, imaginând omonimia intolerabilă (bucătărie1 „ocupaţia” şi bucătărie2 „încăperea”), opusă omonimiei tolerabile (bárem1 „măcar”, adv., şi barém2 „grilă de evaluare”) (Ion Coteanu, apud Enciclopedia limbii române, 2001). Străinii discută simultan omonimia şi sinonimia, ca „structuri superficiale şi structuri profunde” (Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, 1996). Omonimele rămân o boală a limbii.

La ce mai sunt bune omonimele?

            Pentru rebusişti şi umorişti sunt adevărată mană cerească, în special pentru epigramişti şi creatorii de scheciuri (alăturăm aici omofonele şi omografele): „Specialist în multe boli,/ Lucrează scurt, frumos şi rece:/ Te-aşază-n baie-ntre doi poli,/ Şi dânsul încasează zece…” (Unui medic electroterapeut, de Radu D. Rosetti).  Mircea Crişan, prezentând un cântăreţ la nai, îi cere acestuia de vreo trei ori să numească instrumentul la care va cânta. Rostind mai apăsat /nai/ (omofonul lui nai), actorul se declară mulţumit: „Acum e bine, fiindcă zic unii că m-am îmbogăţit”. A.-M.D. anunţă emisiunea de limba română de la TVR 1 printr-un hipocren: două care, aşezate peste alte care, rezultând titlul „Care pe care” (Sphinx, Bacău, nr. 17/2023, p. 35).

Conţeştiul amândurora

Există şi omonime toponimice. Povesteşte Marin Barbu despre prima întâlnire cu Petre Vlase, în anii ʼ70: „L-am întrebat de unde e de pământ. Din Conţeşti, zice. De-a cui? De-a luʼ Vlase. N-avem aşa ceva în sat. Daʼ mata de unde eşti? Păi, din Conţeşti. Nu se poate! Până la urmă ne-am lămurit: eu din Conţeşti de Teleorman, el din Conţeşti de Bacău”. Sunt încă trei judeţe care au Conţeştiul lor: Argeş, Dâmboviţa şi Iaşi.

spot_img
spot_img
- Advertisement -spot_img

Ultimele știri