Împrejurarea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 155/2010 dispoziţiile Codului penal, implicit ale art. 257 alin. (4), nu erau încă în vigoare nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, poliţiştii au avut calitatea de subiect pasiv secundar la varianta agravată a infracţiunii de ultraj atât sub Codul penal din 1968, cât şi sub noul Cod penal.
În acest context, statutul special conferit de legiuitor poliţistului din cadrul Poliţiei Române, în considerarea atribuţiilor de serviciu care implică îndatoriri şi riscuri deosebite, nu se rezumă în cazul său la protecţia penală specială în materia infracţiunii de ultraj, ci justifică drepturile care îi sunt recunoscute în art. 28 – 40 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, astfel încât acest statut special nu poate constitui un argument pentru o interpretare restrictivă a noţiunii de “poliţist” folosită în art. 257 alin. (4) din Codul penal.
În al treilea rând, în practică există situaţii în care, cu ocazia unor misiuni în domeniul menţinerii sau asigurării ordinii publice, desfăşurate în comun de poliţiştii din cadrul Poliţiei Române şi de poliţiştii locali, în condiţiile art. 13 din Legea nr. 155/2010, aceştia sunt deopotrivă ultragiaţi, în aceleaşi împrejurări de fapt. Or, într-o asemenea ipoteză, ar fi nu doar injust ca poliţişti din cadrul Poliţiei Române să beneficieze de o protecţie diferită din partea legii penale în comparaţie cu poliţistul local, ci s-ar putea pune în discuţie însăşi egalitatea în faţa legii consfinţită în art. 16 alin. (1) din Constituţia României, în condiţiile în care cele două categorii de poliţişti au exercitat în fapt şi în drept aceleaşi atribuţii în scopul protejării unor valori sociale importante ori a unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei, fiind învestiţi cu exerciţiul specific al autorităţii de stat acordat agenţilor de ordine publică.
În fine, în ce priveşte Decizia nr. 11/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, aceasta a analizat competenţa de a constata şi sancţiona contravenţiile prevăzute de art. 102 alin. (1) pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în contextul competenţelor poliţiei locale în acest domeniu.
Concluzia exprimată în considerentele acelei decizii, în sensul că “nu se poate pune semnul egalităţii între poliţistul rutier şi poliţistul local, competenţele acestuia din urmă în domeniul circulaţiei pe drumurile publice fiind limitate şi expres prevăzute de lege”, nu a avut la bază constatarea că poliţistul local nu ar fi poliţist.
Dimpotrivă, analizând una dintre condiţiile cumulative pentru a reţine calitatea de “poliţist rutier”, respectiv aceea de a fi “ofiţer sau agent de poliţie specializat”, Înalta Curte a arătat că aceasta “ar putea fi considerată ca fiind îndeplinită de un poliţist local, prin prisma prevederilor art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 155/2010, potrivit cărora poliţiştii locali cu atribuţii în domeniul circulaţiei rutiere sunt obligaţi să urmeze un program de formare iniţială organizat într-o instituţie de învăţământ din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (…)”.
Or, dispoziţia legală menţionată anterior se referă în mod explicit şi la “poliţiştii locali care au atribuţii în domeniul ordinii şi liniştii publice”, ceea ce înseamnă că, păstrând acelaşi raţionament exprimat în considerentele deciziei sus-citate, şi aceştia îndeplinesc condiţia de a fi “ofiţer sau agent de poliţie”, adică poliţist”.
Materialul informativ are la bază decizia nr. 19/22.06.2020 a Î.C.C.J. – COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT, publicată în Monitorul Oficial nr. 874/24.09.2020 și a fost realizat de avocat Blăjuț Dragoș – Tiberiu din cadrul Cabinetului de Avocat Dan Nițu.
