Există momente în trecutul unui popor în care deciziile politice se ridică deasupra istoriei cu forța simbolică a unor borne ce marchează decisiv destinul național. Intrarea României în Primul Război Mondial, în noaptea de 27-28 august 1916, reprezintă un asemenea moment. Nu a fost o alegere între pace și război, ci între stagnare și împlinirea unui ideal național ce animase generații întregi. La 110 ani de la acel act de voință politică și de curaj militar, suntem datori să privim evenimentele dincolo de imaginea romantică a eroismului. Participarea României la Marele Război trebuie înțeleasă ca una dintre cele mai importante și riscante investiții istorice făcute vreodată de statul român. Una la capătul căreia România putea să devină Mare sau să nu mai fie deloc. În vara anului 1916, Europa se afla deja de doi ani în flăcările celei mai devastatoare conflagrații cunoscute până atunci. Din prudență, dar și din motive prozaice legate de nepregătirea militară, România a ales în vara anului 1914 poziția neutralității. Brătianu știa că războiul nu putea fi câștigat prin entuziasm, ci prin diplomație, pregătire militară și alegerea momentului potrivit. Doi ani de negocieri intense, presiuni externe și dispute interne au precedat hotărârea din 14 august 1916, când România a decis să intre în război de partea Antantei, asumându-și riscul unei confruntări cu unul dintre cele mai puternice sisteme militare ale vremii, Puterile Centrale. Vechile angajamente politice secrete față de Austro-Ungaria și Germania, țări care au contribuit la recunoașterea internațională a Independenței României și, implicit, la sporirea teritoriului statal prin alipirea Dobrogei, aveau să fie puse în umbră de marele ideal unionist. Spre dezamăgirea regelui Carol I, al cărui sfârșit a fost grăbit tocmai de această hotărâre.
Decizia pare firească astăzi, deși profund nedreaptă la adresa Basarabiei, sacrificată pe altarul alianței cu Imperiului Rusiei, principalul nostru partener militar în cadrul Antantei, cu efective de aproximativ 1 milion de soldați pe teritoriul țării (1917). În realitate, a fost una dintre cele mai dificile opțiuni politice din istoria României moderne. Țara era legată dinastic de Germania, economia avea relații puternice cu Austro-Ungaria, iar armata nu era complet pregătită pentru un conflict de asemenea amploare. Ca fapt divers, în vara lui 1916, românii au intrat în război fără a avea măcar înțelepciunea de a-și culege roadele pământului, spre stupefacția unor diplomați și înalți ofițeri germani. Pe celălalt talger, însă, erau cei peste 3,5 milioane de români ce trăiau în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Momentul implicării a fost prilejuit de succesul ofensivei Brusilov în Galiția (iunie-septembrie 1916), una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria lumii, ce a adus armatei austro-ungare pierderi de aproximativ 1,5 milioane de oameni. Descendent al Casei de Hohenzollern, educat în spirit german, regele Ferdinand I a ales să pună interesele statului român mai presus de propriile legături de familie. Hotărârea de a ridica sabia împotriva țării sale de origine a reprezentat, probabil, cea mai grea decizie din viața sa, dar și actul prin care și-a câștigat statutul de „Întregitor”. Alături de el s-au aflat Regina Maria, devenită ulterior imaginea rezistenței românești, și Ion I.C. Brătianu, omul care a condus cu răbdare și luciditate negocierile diplomatice ce au precedat intrarea în război.
Momentul de la 27-28 august 1916 a fost întâmpinat cu un entuziasm greu de imaginat astăzi. Străzile Bucureștiului s-au umplut de oameni, drapelele au fost arborate, iar mulțimile au cântat „Deșteaptă-te, române!” și „La arme!”. Războiul era perceput ca începutul drumului către eliberarea românilor din Transilvania, un ideal colectiv, construit de generația pașoptistă și consolidat prin întreaga cultură politică a secolului al XIX-lea. Entuziasmul avea însă să fie curând înlocuit de realitatea crudă a frontului. Campania din 1916 a scos la iveală limitele pregătirii militare, lipsurile logistice și vulnerabilitățile sistemului defensiv românesc. Înfrângerea de la Turtucaia, retragerea armatei, ocuparea Bucureștiului și refugierea autorităților la Iași au făcut ca România să ajungă, în doar 4 luni, în pragul disoluției statale. Pentru mulți contemporani părea sfârșitul unui vis. În realitate, era începutul celei mai mari încercări prin care avea să treacă națiunea română. Istoria nu se scrie doar prin victorii ci mai ales prin capacitatea unui popor de a rezista atunci când totul pare pierdut. Anul 1917 avea să demonstreze acest lucru. Cu sprijinul consistent al Misiunii Militare Franceze, dar și al soldaților ruși nebolșevizați, Armata Română, reorganizată și reînarmată, a reușit să oprească ofensiva Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Stimulați de promisiunea regală a reformei agrare, ce a anihilat riscul contaminării bolșevice în rândul trupelor, soldații români au dovedit că sacrificiul individual poate deveni fundamentul unor victorii istorice.
Participarea României la Marele Război a avut consecințe care au depășit cu mult dimensiunea militară. Din punct de vedere politic, ea a legitimat revendicările românești la Conferința de Pace de la Paris și a creat cadrul internațional pentru recunoașterea unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Din punct de vedere social, războiul a schimbat profund societatea românească. A accelerat reforma agrară, a modificat raporturile dintre stat și cetățean, a consolidat sentimentul identității naționale și a demonstrat că idealurile colective pot mobiliza întreaga societate. În același timp, costurile au fost uriașe: sute de mii de morți, răniți, dispăruți, refugiați, epidemii și distrugeri materiale. Indiferent de statutul lor social/material, aproape fiecare familie românească a cunoscut drama războiului. Pierderile suferite atunci au fost sublimate de supraviețuitori în cele mai frumoase realizări artistice și arhitectonice colective ridicate vreodată pe teritoriul României: Ansamblul Monumental dedicat Eroilor din Târgu Jiu (C. Brâncuși; 1938), Mausoleul de la Mărășești (1938), Mausoleul de la Mateiaș, cel de la Soveja, cel de la Mărăști, Crucea Comemorativă a Eroilor Români de pe Muntele Caraiman, zecile de monumente și cimitire dedicate Eroilor, cele mai multe fiind ridicate pe linia rezistenței militare din județul Bacău.
Consecințele economice au fost la fel de dramatice. Teritorii întinse au fost ocupate, resursele exploatate de armatele inamice, iar administrația a fost obligată să se retragă la Iași. În aceste condiții extreme s-a luat și dureroasa hotărâre a trimiterii tezaurului României la Moscova. Acuzând „ocuparea” militară a Basarabiei, Rusia a refuzat retrocedarea aurului, rămânând până astăzi unul dintre cele mai sensibile dosare din istoria relațiilor româno-ruse. Dincolo de statistici și documente, Marele Război a produs o generație de eroi. Ofițeri și soldați cunoscuți sau anonimi au transformat curajul într-o formă de responsabilitate față de națiune. La 110 ani de la intrarea României în Marele Război, rememorarea acestui moment nu înseamnă glorificarea războiului ci înțelegerea unei lecții fundamentale a istoriei: marile proiecte naționale se împlinesc prin viziune politică, prin solidaritate și prin sacrificiu. România a devenit Mare pentru că diplomația, armata, cultura și societatea au acționat în slujba aceluiași ideal. Astăzi, 27/28 august 2026, nu celebrăm începutul unei campanii militare, ci clipa în care România și-a asumat, cu toate riscurile și suferințele implicite, propriul său destin național. Iar lecția pe care noi ar trebui să o învățăm din acest fapt istoric este următoarea: curajul de a decide valorează mai mult decât certitudinea victoriei.
prof. dr. Alin Sebastian Popa
