Sunt unul dintre cei care cred că amenințarea de Covid-19 este reală. Dacă în ultimele zile se spune, oficial, că situația la noi se agravează, că apar tot mai multe cazuri de infecții confirmate, este una. Alta este că și acum sunt destule voci și chiar acțiuni de protest împotriva măsurilor impuse de autorități. Nu sunt eu în măsură să spun cine ar avea dreptate, știu doar că în toată lumea se vorbește de efectele pandemiei și aceasta nu e o glumă.
Vreau să arăt că am auzit lumea vorbind despre această situație în care suntem de peste patru luni. Nu am stat la vreo coadă, pe undeva, m-a ferit Dumnezeu, dar am călătorit, profesional, în județ, cu un microbuz aproape ticsit de călători. Vreo două ore la dus, alte vreo două ore la întors. Mi-am pus corect masca de protecție pe față, dar am avut urechile și ochii în libertate.
În microbuz m-a luat în primire, la urcare, un șofer „dulce”, prietenos, foarte amabil și corect. Așa am aflat cum chiar cu o zi înainte l-a apostrofat o patrulă de poliție pentru că o pasageră nu purta masca de protecție, că nici șoferul nu era protejat de călătorii care stăteau chiar în spatele lui cu un paravan de plastic.
În mașină au tot urcat oameni, care cu treburi ocazionale, dar și destui navetiști. Ca peste tot, unii nu aveau masca pusă ori o purtau incorect. Șoferul, săracul, a mai făcut câte o observație pe ici, pe acolo, dar el avea și de păstrat atenția la traseu.
Mai interesant a fost drumul la întoarcere, în care mai ales navetiștii, unii dascăli prin unele școli, au dat drumul la un dialog virulent despre pandemie și despre măsurile impuse de autorități. Le tremurau măștile sub bărbie sau sub nas. Ce am auzit m-a năucit: nimeni nu mai era de acord cu nicio măsură, cu nicio realitate pe care o vedem pe lângă noi.
Auzeam, desigur, Vox Populi, „vocea poporului”, dar nu avea nimic dumnezeiesc în ea. Nu auzeam și Vox Dei!
