Un tricou galben, de campioană, o medalie de aur, prinsă cu un șnur tricolor și un zâmbet larg, așa, cum îl poți avea doar la 12 ani. Imaginea bucuriei de atunci capătă tușe nostalgice azi, când bați spre 19 ani și te pregătești să pui punct junioratului. Când au trecut, oare, șase ani? Și când au trecut too-ooți anii de când ai intrat, pentru prima oară în sală, pentru a te apuca de volei? Chiar, Mădă, când au trecut? Mădălina Airoaie zâmbește. Nu e zâmbetul larg din mai 2015, când sărbătorea, cu CSȘ Bacău, titlul de campioană națională la mini-volei, dar în surâsul de azi încap toate. Și anii care au trecut, și titlul din 2015, și cooptarea, alături de colega și prietena Iulia Matanie în echipa mare a Științei, și meciurile în A1, și debutul în cupele europene (ba chiar într-o semifinală de Cupă CEV) și, last but not least, calificarea cu CSȘ Bacău, la turneul final al Diviziei Junioare ce va avea loc săptămâna viitoare.
-Mădă, având în vedere că anul acesta vei încheia perioada de juniorat, este clar că turneul final de săptămâna viitoare este ultimul la care participi. Mai știi și al câtelea este sau le-ai pierdut numărul?
-Marile bucurii nu le poți uita niciodată. Iar fiecare calificare din cele șase – pentru că totalul lor este șase – a fost o bucurie deosebită pentru mine.
-Dintre cele șase bucurii, care a fost însă cea mai mare?
-Prima, cea în care am câștigat titlul de campioană națională la mini-volei. S-a dovedit ceva cu totul și cu totul special, o experiență unică. Îmi amintesc că a fost un amalgam de emoții: era primul titlul cucerit de voleiul juvenil băcăuan după o pauză de 25 de ani, jucam acasă, iar în finala cu Lugojul am revenit de la 0-2 la 3-2. Ce putea fi mai frumos?
-De la prima calificare, soldată cu titlul din 2015 la aceasta din urmă, obținută weekend-ul trecut, tot acasă, în urma turneului semifinal. Spune-mi, te rog, emoțiile au fost la fel de mari?
-Emoții e puțin spus. Concret, noi ne-am antrenat în această formulă de echipă doar două săptămâni. Fiind timpul într-atât de scurt, temerile erau mari, iar stresul s-a simțit. Din fericire, am reușit să arătăm ca o echipă care poate să ajungă la turneul final.
-Chiar, cum ați reușit să vă armonizați, mai ales că în echipă sunt multe jucătoare mult mai mici ca vârstă? Cum le-ai simțit pe colegele tale?
-Foarte motivate și foarte conștiincioase. Am simțit că vor să demonstreze că merită șansa care le-a fost oferită, de a juca la un nivel superior de vârstă și, mai mult, de a face față cu succes. Asta a contat foarte mult.
-Având în vedere media de vârstă scăzută a echipei voastre, este natural să ne gândim că, la turneul final, CSȘ Bacău nu figurează printre favorite. Totuși…
-Totuși, speranța moare ultima. Știm că e greu, anticipăm că vom întâlni echipe cu un plus de experiență și suntem conștiente că avem șanse reduse, mai ales că timpul rămas până la turneul final e unul scurt, dar vom face totul pentru a răsturna calculele. Noi ne dorim foarte mult! Personal, ar fi superb să-mi închei junioratul cu o altă medalie.
-Cui ai dedica-o?
-Tuturor celor care m-au susținut și nu sunt puțini: lista e lungă. Cert că aici intră cu siguranță toți antrenorii mei – domnul Florin Grapă, domnul Dumitru Matanie, domnul Traian Șnel – celor care au crezut în mine și, în mod necondiționat, părinților mei.
-Hai să vorbim puțin și despre sezonul avut cu Știința. Un sezon atipic, bazat doar pe turnee, condiționat de pandemie și încheiat cu un loc neobișnuit pentru echipa băcăuană: 8.
-Pentru mine a fost o experiență foarte importantă. Am jucat, am fost conectată la tot ce înseamnă Divizia A1 chiar și când nu am intrat pe teren și am încercat să învăț cât mai mult. Cu turneele nu a fost o problemă deoarece la juniori evoluăm doar în regim de turnee. Cât privește pandemia, chiar dacă sună ciudat, să știți că mi-a oferit un ajutor important. Spun asta în sensul că, venind după două accidentări foarte apăsătoare – ruptura ligamentelor încrucișate la ambii genunchi – am putut să mă recuperez ca la carte în pandemie. Totul fiind blocat, nu a fost nevoie să grăbesc lucrurile. Altfel, probabil că aș fi forțat pentru a ține pasul cu colegele mele, iar în cazul unor astfel de accidentări, graba strică treaba. Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoasă și nu simt niciun fel de disconfort la genunchi.
-Pe final de interviu, hai să ne imaginăm că suntem în mai 2022. Cum ți-ar plăcea să prezinți anul care a trecut?
-Mi-ar plăcea să spun că a fost un an în care am jucat cu regularitate la Știința, că nu am avut probleme de sănătate și că, dacă întorc capul, îmi amintesc cu mare plăcere de ultimul turneu final din cariera mea de junioară.
