Un subiect delicat, sărutul în teatru (I)

Ca întotdeauna, de la Festivalul Național de Teatru, mă întorc cu tolba plină. Pe lângă mulțimea de spectacole văzute, de impresii, de gândurile stârnite de acestea și de toate întâlnirile de la manifestările conexe, am în bagaje programe, albume și câteva dintre cărțile lansate la această mare sărbătoare a teatrului. Una dintre acestea, pe care am răsfoit-o deja, urmând să scriu, cu un alt prilej, într-o revistă, o cronică mai extinsă, este „O istorie a sărutului în teatru” de Călin Ciobotari. Este un studiu dens și serios documentat, așa cum ne-a obișnuit autorul, un analist, un cercetător deosebit de perspicace, de profund al fenomenului teatral. Și mă opresc acum la o frază din argumentul lui, care ne introduce în problematica acestei cărți: „ A vorbi despre sărutul în teatru înseamnă, până la urmă, a avea o formă de nostalgie a unei simplități pe care o simți pierdută. Ce poate fi mai simplu, dar și mai sugestiv, decât doi oameni/ două personaje care abandonează pentru câteva clipe cuvântul, inițiind o acțiune scenică a sărutului?” Bun cunoscător al teatrului lui Shakespeare și Cehov, după cum a demonstrat-o strălucit în eseurile publicate anterior, Călin Ciobotari face și aici ample referiri la opera acestora, dar noutatea din noul său volum o reprezintă ultima secțiune „realizată prin contribuția directă a unor actori și actrițe din teatrul românesc, care au avut bunăvoința de a reflecta asupra subiectului propus”. Și anume, răspunzând setului de întrebări formulate de autor, care și-a propus să afle cât de serios li se pare sărutul ca acțiune scenică, în ce spectacole au avut astfel de acțiuni, ce dificultăți au întâmpinat în realizarea sărutului, cum s-a petrecut acest fapt la repetiții, cum a intervenit regizorul și ce înseamnă, în opinia lor, „un sărut scenic reușit”. Actorii care s-au lăsat chestionați, cu toții fiind de acord că nu e deloc simplu să reproduci scenic un act atât de intim cum este sărutul, și anume cel pe gură, altceva decât simplu pupat, sunt: Maia Morgenstern, Rodica Mandache, Emil Coșeru, Ada Lupu, Ofelia Popii, Cendana Trifan, Clara Popadiuc, Marius Turdeanu, Zoltan Lovas, Elena Popa, Claudia Ieremia, Erica Moldovan, Ionuț Caras, Delu Lucaci, Pușa Darie. O parte dintre ei au fost prezenți și la lansarea cărții, din foarte primitorul spațiu al librăriei Cărturești Verona și, după prezentarea, caldă, cunoscătoare a temei și foarte spirituală a dramaturgului Matei Vișniec (care a spus despre Călin Ciobotari că a alcătuit un veritabil tabel Mendeleev a sărutului, având, în demersul său, și o notă de ghidușie) și-au exprimat părerile despre complicatul, delicatul subiect în discuție. Interesantă, cu fine accente și nuanțe, a fost intervenția Rodicăi Mandache, actriță cu o îndelungată experiență scenică, înzestrată și cu un condei expresiv. Ea a afirmat că sărutul pe scenă e chiar „tragic”, foarte greu pentru actor, implicând și o doză de risc, deloc de neglijat, iar în răspunsul ei, foarte elaborat, din carte a făcut o doctă clasificare a sărutului, care sună așa: cel normal, nici prea, prea, nici foarte, foarte, cel unic, pe care-l primești pentru prima dată în viață, sărutul hollywoodian, gen Greta Garbo și John Gilbert ‒ dăruire totală, cu capul pe spate, în transă, sărutul metamorfoză (aici dă și o explicație mai lungă), cel franțuzesc, cu limba, rusesc, de trei ori, apăsat, un abrazzo mexican, sărutul de resuscitare, sărutul aisberg, cel electric, zgomotos ‒ nici de ținut minte, nici de uitat, sărutul à la bretonne, și odată te trezești în vis și vii tare greu înapoi și, în fine, sărutul care vine din insula Salmen din Pacific. Absolut zăpăcitor, trebuie să recunoașteți! Și partea amuzantă este că Rodica Mandache îi înșira toată această savantă categorisire (având drept sursă o replică dintr-o piesă de Pascal Bruckner) Maiei Morgenstern, care, cu simțul ei special pentru comedie „mima cu foarte mult talent explicațiile mele”. Îmi imaginez scena, cred că era de un haz nebun!