Tânjind după un miracol

Când și-a lansat în România romanul „Femeia în fața oglinzii”, cunoscutul scriitor francez (dramaturg, eseist) Eric-Emmanuel Schmitt s-a întreținut, extrem de amabil, cu jurnaliștii, răspunzând întrebărilor acestora. Discuțiile s-au învârtit în jurul temei romanului, al cărui titlu e foarte explicit. Așadar, scriitorul s-a transpus în pielea unor femei, din diferite epoci, încercând să privească lumea din perspectiva feminității. Și ce a observat? În primul rând, a văzut o societate „care stă mai degrabă pe umerii femeilor decât a bărbaților, care decide încă dinainte de nașterea unei femei, care va fi destinul acesteia”. Nu e prea plăcut, nu-i așa? Și nici nu este drept. Pentru că, așa cum afirmă Eric-Emmanuel Schmitt (și după cum noi o știm foarte bine), bărbaților le este mai ușor în viață, asupra femeilor fiind pusă o mare presiune din partea societății. O presiune complexă, care se referă atât la psihicul acesteia, cât și la corpul ei. Scriitorul insistă asupra faptului că unei femei i se cere să corespundă unui tipar de frumusețe al timpului (acum e moda silicoanelor, a chirurgiei estetice, a unei siluete cât mai fit), să întruchipeze un ideal erotic pentru bărbați. Corpul femeii este mai împovărat decât cel al bărbatului, fiindcă el are și menirea reproducerii. „Bărbații trăiesc într-un corp silențios”, constată scriitorul. Pe când femeile trăiesc într-o strânsă legătură cu trupul lor, lunar, simțind durere, apoi vine perioada gravidității, a maternității, ca să nu mai amintim de ravagiile pe care le provoacă trecerea timpului frumuseții, grației lor. Ceea ce este un alt motiv de suferință. Corpul femeii este mult mai prezent, are o interacțiune cu viața, drept pentru care Eric-Emmanuel Schmitt recunoaște: „Pe scurt, când devin femeie pentru a scrie o carte, mă îmbogățesc”. Drept pentru care, scriitorul se declară feminist, susținând egalitatea în drepturi pentru bărbați și femei. Care e doar declarată, în realitate noi trăind într-o lume cu multe accente de misoginism. A fi „feminist” este o opțiune filosofică pentru Eric-Emmanuel Schmitt. Și recunosc, mi-este foarte simpatic, fiindcă mărturisește următoarele: „Cred că am învățat de la femei calea libertății, forța de a mă elibera din anumite situații”, subliniind că „bărbatul este mai puțin lucid, mai puțin curajos”. Așadar, ca romancier este tentant să exploreze diferențele, să caute „singularitatea, experiența feminină”. Îmi plac mult personajele scriitorului, femei puternice, originale, cu un stil de viață extravagant, trăind după capul și în ritmul lor, după pofta inimii, sfidând convențiile. Sunt ființe paradoxale, fascinante, învăluite în mister. Femei care-și caută drumul, adevărul lor, tânjind după un miracol. Iar frumusețea cărții „Femeia în fața oglinzii” stă în faptul că scriitorul încearcă să reducă distanțele, să înțeleagă pe cineva diferit de el, să empatizeze cu personajele lui. Într-o lume tot mai conflictuală, acesta este un mesaj de toleranță. Al unui scriitor convins că „literatura are o vocație umanistă, în sensul în care explorează toate dimensiunile ființei umane”.