Românii au talent – spunem în ultima vreme, sub influența unui curent provocat de o emisiune tv importată din Occident, dar prin care chiar descoperim la noi în curte talente reale. E o încântare să vezi atâția oameni care pot face lucruri mai puțin obișnuite. Nu prea ne dăm seama, însă, ce eforturi fac ei, cele mai multe de natură materială, financiară.
Talentul costă, dar face! Dar până la „a face” e cale lungă. Nu doar la noi, în România, ci în toată lumea. Până în 1990 am fost obișnuiți, în această privință, cu susținerea financiară mai ales a statului, a autorităților. Ne miram cum în statele capitaliste cultura, sportul sau alte domenii în care se manifestau talentele primeau susținere de la oamenii cu bani, de la companii sau instituții, de la persoane private. Ne-am dorit capitalism și am ajuns în aceeași situație cu cei din statele bogate. La noi, însă, mentalitatea, educația și, evident, sărăcia așează lucrurile altfel.
În ziarul nostru de astăzi avem încă un caz în care un copil talentat, familia lui, răzbat greu spre afirmare, tocmai din lipsă de bani. Talentul costă, spuneam, însă doar puțini înțeleg că acesta face toți banii. Cei în cauză privesc prima oară spre autorități. Nu, nu cred că primul sprijin de acolo ar trebui să vină. Pentru că la noi și autoritățile sunt sărace. Sau cel puțin o astfel de stare afișează.
Acum 40-45 de ani, într-o revistă pe care o primeam de la Ambasada SUA vedeam, cu mirare, mărinimia unor sponsori americani care susțineau muzee, concerte, festivaluri, artiști de tot felul. Acum mă gândesc la generozitatea oamenilor cu bani de la noi. La ei ar trebui să găsim alinarea mai întâi. Dar să nu confundăm donația cu sponsorizarea. Prima vine mai greu, rar, a doua ceva mai des. Prima nu cere nimic în schimb, a doua însă vrea reclamă, imagine, propagandă. Poate aici ar trebui autoritățile să intervină, să creeze cadrul legislativ necesar, mai permisiv, mai atrăgător. Că oameni cu bani ar fi.
