Ne place sau nu, trebuie să acceptăm că nu ne putem lecui singuri multe dintre vânătăile trupului și sufletului. Trebuie să trecem (și) prin spital. Bolile ne pândesc de peste tot. Nu este o zisă de ipohondru, dacă acceptăm faptul că viața însăși este o boală.
Euripide m-a luat de guler și mi-a spus că până și dragostea este o boală. Blaga m-a îmbrâncit frumos în universul metaforelor, amintindu-mi că poetul este un donator de sânge: pentru spitalul cuvintelor. Tot spital… În „Dicționarul diavolului”, Ambrose Bierce îmi spune ce este medicul: cineva către care ne îndreptăm speranţele atunci când suntem bolnavi şi câinii atunci când suntem sănătoşi…
Din păcate, dacă privim către universul spitalicesc românesc observăm că regula o constituie asmuțirea permanentă a câinilor împotriva acestuia. Chiar și indiferența reprezintă tot o asmuțire. Găsim prin spitalele noastre și aparatură mai veche de 40 de ani.
Este ca și cum ai cere medicilor să facă minuni rămânând prietenii eterni ai prișniței. Tonul corului asmuțit este dat de factorul politic.
Sănătatea națională este o prioritate doar în discursurile demagogice. Privind clasamentele care vizează investițiile din domeniul sănătății publice, observăm că politicienii noștri joacă, și aici, un rol de… lumpen european. Puțini sunt cei care investesc mai puțin decât noi. Dar poate că alții or mai fi având vraci și vrăjitoare. Nouă ne-a dispărut și fermecătorul cătat în ghioc, întreținătorul de iluzii.
Cred că șansa revigorării apetitului investițional în sistemul sanitar locuiește fericit în conștiința oamenii locului: consilieri, primari, sponsori etc . Sunt necesare îndrăzneli mai mari pentru a lecui asemenea suferințe locale. Nu vorbim despre ceva abstract. Clipă de clipă, este în joc securitatea părinților, copiilor și nepoților, a prietenilor și concetățenilor noștri. Sufletul poate lua deciziile cele mai bune…
