Pe 26 octombrie, creștinii ortodocși îl prăznuiesc pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, unul dintre cei mai cunoscuți sfinți ai Bisericii. La Bacău, numele său este legat și de una dintre cele mai impresionante povești de credință, muncă și solidaritate ale orașului: Biserica „Sfântul Dumitru” din cartierul Narcisa. Ridicată într-un loc în care, la începutul anilor ’90, exista mai mult speranță decât construcție, biserica a crescut vreme de mai bine de un deceniu prin osteneala unui preot și a unei comunități întregi.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, prăznuit în fiecare an la 26 octombrie, este unul dintre marii sfinți ai creștinătății răsăritene. Originar din Tesalonic, el este cinstit ca martir al credinței și ca unul dintre sfinții militari ai Bisericii.
Viața sa este legată de mărturisirea creștinismului într-o perioadă în care credința era prigonită. Tradiția creștină îl prezintă drept un om care și-a asumat credința până la sacrificiul suprem, iar cinstirea sa s-a răspândit în întreg spațiul ortodox.
În România, sărbătoarea Sfântului Dumitru este și una dintre marile borne ale calendarului popular. Dacă Sfântul Gheorghe este asociat cu începutul unui nou ciclu al naturii, Sfântul Dumitru marchează, în tradiția satului românesc, intrarea în sezonul rece, momentul în care natura se retrage, iar oamenii își încheie lucrările câmpului și se pregătesc pentru iarnă.
Este o sărbătoare a trecerii. Iar în Bacău, numele Sfântului Dumitru a ajuns să fie legat și de o poveste despre începuturi.
O biserică începută după Revoluție
Povestea Bisericii „Sfântul Dumitru” din cartierul Narcisa începe în primii ani de după 1989.
Parohia din Izvoare își propusese încă din 1990 să construiască o biserică nouă. Cartierul se dezvoltase, iar mica capelă existentă nu mai putea răspunde nevoilor unei comunități numeroase. Piatra de temelie a fost pusă în 1991.
Au rămas fotografii din acea perioadă. În ele apar enoriași, fețe bisericești și reprezentanți ai administrației, adunați în apropierea piciorului podului de la Narcisa, la momentul în care s-a turnat primul cancioc de beton pentru fundație.
Inițiativa aparținuse parohiei Izvoare, prin preotul Valerian Chelaru. Numai că România anilor ’90 nu era o țară în care construcția unei biserici să poată fi dusă ușor până la capăt. Tranziția economică, inflația, problemele financiare și falimentele au făcut ca lucrările să încetinească și, în cele din urmă, să stagneze.
În 1995, când a venit la Bacău, părintele Ioan Pleșcău a găsit construcția într-un stadiu incipient. „În 1995, văzând că lucrările la biserica de la Narcisa stagnau, m-am dus la Prea Sfințitul Ieftimie și l-am rugat să-mi dea un transfer, de la Lipova aici. Aici totul era la stadiul de început. Nu știam ce pot face.”
A acceptat însă să preia ceea ce fusese început de alții. Și, de atunci, povestea bisericii s-a confundat cu povestea unei comunități.
„Răsăritul este Hristos”
Unul dintre detaliile care individualizează această biserică este amplasarea sa.
Construcția a fost ridicată într-un spațiu în care existau deja constrângeri urbanistice importante. Podul și blocurile nu puteau fi mutate sau demolate pentru a respecta o orientare ideală a lăcașului.
Părintele Pleșcău își amintește că a cerut binecuvântarea ierarhului pentru soluția adoptată.
„Răsăritul este Hristos. Aici nu puteai demola nici blocurile, nici podul. Am primit binecuvântarea ierarhului pentru asta.”
Era, în fond, o situație care rezuma România acelor ani: o biserică trebuia construită într-un oraș care crescuse haotic, într-o perioadă în care aproape totul se afla în transformare.
Dar lucrările trebuiau să continue.
„Dumnezeu n-o să-ți ceară ce nu poți face”
Pe 2 iulie 1995, într-o duminică, părintele Ioan Pleșcău a ținut prima slujbă în noua parohie. Sub cerul liber, pe terenul viran, înconjurat de sute de oameni.
„Am pornit atunci cu încredere în Dumnezeu și în oameni. Nu poți să impui nimic, nimănui. Dar dacă mergi în frunte, pentru o faptă bună, și ei vin după tine, totul decurge de la sine.”
A doua zi, s-a apucat de treabă. Prima construcție a fost un paraclis din lemn. În acel loc exista o cruce la care, spune părintele, candela nu se stingea niciodată, indiferent de vreme. Florile erau mereu proaspete. Un grup de femei avea grijă de loc și se ruga acolo.
„Eram primul pe șantier și plecam ultimul, în fiecare zi.” Pentru a reduce costurile, părintele și-a organizat practic propriul șantier. A adunat o echipă de meseriași – fierari-betoniști, dulgheri și zidari, inclusiv oameni care lucraseră la Casa Poporului.
A cumpărat scule și utilaje, a tras curent electric și a pus în funcțiune echipamente pentru prelucrare și fasonare. Era o perioadă în care materialele de construcție se scumpeau, iar banii erau puțini.
„Noi n-am avut un ordonator de credite să ne ajute. Și să te uiți dimineața spre cer și să întrebi: Doamne? Cu ce și cum să facem? Gândul bun vine. Pentru că Dumnezeu n-o să-ți ceară ce nu poți face.”
Dar, dincolo de credință, era nevoie și de oameni.
O listă cu telefoane și o ușă după alta
La un moment dat, problema a devenit betonul. Părintele a mers la CASBETON, unde a discutat cu contabilul-șef, Guță Știucă, cel care avea să devină ulterior primar al comunei Parincea. În loc să îi ofere doar un ajutor punctual, acesta i-a dat o listă. „Uite, părinte, aici numerele de telefon de la toți directorii de la firmele din Bacău și fiecare cu ce-ar putea să te ajute.”
Așa a început o altă etapă a construcției: părintele Pleșcău a început să bată la ușile firmelor din Bacău. Și a găsit oameni dispuși să ajute.
Constantin Radu, la SCUT. Ion Samachiș, la IMU. Dumitru Cojan, la Subex. Grigore Filip și Doru Damaschin, la Aerostar. Viorel Rusu, la Rustrans. Călin Mihai Șlic și Corneliu Saftiuc, la Conbac. Viorel Șoșu, la Soma.
Lista este mult mai lungă, spune părintele. Unii au ajutat cu transportul, alții cu macarale, pietriș, ciment, cărămizi sau forță de muncă. Au contribuit și angajații acestor întreprinderi. Iar enoriașii făceau ceea ce puteau: descărcau, cărau, ajutau pe șantier. Era o construcție ridicată, în bună măsură, prin contribuția unei comunități.
Și administrația a pus umărul
La început, parohia avea la dispoziție doar 1.200 de metri pătrați de teren. Era prea puțin pentru ceea ce urma să devină ansamblul bisericesc.
În 1996, administrația locală a acordat diferența până la suprafața de 4.208 metri pătrați, terenul intabulat astăzi. Părintele își amintește sprijinul acordat de primarul de atunci, Dumitru Sechelariu.
Ulterior, acesta a propus Consiliului Local și acordarea spre folosință a unei suprafețe de 5.000 de metri pătrați din cimitirul de la Sărata, destinată locurilor de veci ale parohiei.
Biserica creștea. Încet, dar constant.
Minunea din 2003
Poate că cel mai spectaculos moment din istoria bisericii a venit în 2003.
În luna august, aeroportul din Iași era în reparații. O delegație din Grecia venise pentru pregătirea aducerii moaștelor Sfântului Dimitrie la Iași, cu ocazia sărbătorii Sfintei Parascheva.
Avionul urma să fie luat de la Bacău.
Coloana de mașini în care se afla delegația a oprit la semafor, chiar în dreptul bisericii.
Înaltpreasfințitul Ioachim, care însoțea delegația, a fost întrebat ce hram are biserica.
A doua zi, părintele Pleșcău avea să afle ce se discutase în aeroport.
Preafericitul Daniel, Mitropolitul Moldovei la acea vreme, Arhiepiscopul Hristodoulos al Greciei și actualul Arhiepiscop Ioachim Băcăuanul hotărâseră ca biserica din Narcisa să fie sfințită în luna octombrie.
„Am fost întrebat dacă sunt în stare să pregătesc totul și am spus da.”
A spus „da”.
Apoi a început să înțeleagă ce înseamnă acel „da”.
Mai erau doar două luni.
Curtea nu era betonată. Gardurile nu erau terminate. Macaraua era încă pe șantier. Interiorul trebuia pictat. Era nevoie ca totul să fie pregătit pentru unul dintre cele mai importante momente din existența bisericii.
„Nu știam dacă e zi, dacă-i noapte, dacă am mâncat, dacă n-am mâncat.”
17 octombrie, seara în care a sosit Sfântul
Pregătirile au fost terminate la timp.
Pe 17 octombrie, delegațiile au început să sosească. Apoi a venit racla cu moaștele Sfântului Dimitrie.
Ploua torențial. Dar oamenii nu au plecat. Intersecția s-a umplut de lume, iar fanfara Jandarmeriei a făcut primirea oficială.
Pelerinajul a durat trei zile. A doua zi, biserica a fost sfințită.
Pentru părintele Pleșcău, acel moment a fost încununarea întregii munci. „O biserică este ca o mireasă. Atunci trebuia să se întâmple, când au venit și moaștele Sfântului.”
Și mai este o imagine pe care spune că nu o va uita niciodată:
„Cred că o să plec în veșnicie cu imaginea aceea, în seara de 17 octombrie, când totul era gata și au început să sosească delegațiile, invitații.”
„Ce urmează să faceți?”
La sfințirea bisericii au fost prezenți și Dumitru Sechelariu, fratele său Sergiu și Neculai Lupu, președintele Consiliului Județean.
Au intrat împreună în biserică. Au privit construcția și l-au întrebat pe părinte: „Ce urmează să faceți?”
Răspunsul a venit firesc: „Să pictăm biserica!”
Dumitru Sechelariu a oferit atunci un sprijin financiar cu care au fost începute lucrările de pictură și realizarea vitraliilor.
Pentru părinte, sprijinul a rămas parte din istoria bisericii.
„A fost un om cu suflet bun și credință în Dumnezeu, alături de noi și biserică.”
În același an, părintele Ioan Pleșcău primea Premiul de Excelență al ziarului „Deșteptarea”. Ani mai târziu, avea să primească și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău.
O biserică nu înseamnă doar ziduri
După ce biserica a început să funcționeze, a apărut o altă nevoie. Un lăcaș de cult nu este doar locul în care se oficiază slujbe. Este și centrul unei comunități.
Așa a apărut așezământul social-filantropic Mitrovița. Acolo, copii și persoane aflate în situații sociale dificile pot primi o masă caldă. În medie, aproximativ 50 de persoane beneficiază zilnic de acest sprijin.
Așezământul are o bucătărie modernă, oferită de Dedeman, bibliotecă, sală de conferințe și spații pentru activități extrașcolare.
Ulterior a fost construit și paraclisul bisericii, cu hramul Sfântului Dimitrie Basarabov.
Pictura bisericii, realizată de artistul Mihai Gabur, acoperă o suprafață de peste 4.000 de metri pătrați. Vitraliile și mozaicurile sunt creația artistei Cristina Pantazi Dadalica.
Astfel, ceea ce în 1991 era doar o fundație într-un cartier aflat în plină dezvoltare a devenit un ansamblu religios și social.
O promisiune făcută în fața unei icoane
În spatele acestei povești există însă un început mai vechi. În tinerețe, viitorul preot Ioan Pleșcău făcuse, în fața unei icoane sfinte, la Mănăstirea Neamț, o promisiune pe care a păstrat-o pentru sine. Să înalțe o biserică.
Ani mai târziu, promisiunea avea să capete o formă concretă, la Bacău, într-un loc în care la început nu exista aproape nimic.
Au existat fundația începută de alții, un teren dificil, lipsuri, prețuri în creștere, nopți pe șantier, oameni care au deschis uși și oameni care au cărat materiale.
Au existat și momente în care totul părea imposibil. Dar biserica a fost ridicată.
Poate tocmai de aceea, privind astăzi construcția din Narcisa, povestea ei nu este doar despre arhitectură, pictură sau ziduri.
Este despre oameni.
Despre cei care au donat, despre cei care au muncit, despre cei care au adus un transport de ciment sau o macara, despre femeile care au ținut candela aprinsă lângă cruce, despre enoriașii care au venit pe șantier și despre preotul care a învățat că uneori trebuie doar să începi.
„Oamenii sunt cărțile vii, sufletele credincioșilor noștri”, spune părintele Ioan Pleșcău.
Iar povestea Bisericii „Sfântul Dumitru” este, poate, una dintre aceste cărți vii ale Bacăului.
O poveste începută într-o Românie care abia ieșise din comunism, continuată prin anii tulburi ai tranziției și ajunsă, în octombrie 2003, la momentul în care o biserică dintr-un cartier al Bacăului și-a primit sfințirea, în prezența moaștelor Sfântului Dimitrie.
O poveste în care credința nu a fost suficientă fără muncă, iar munca nu ar fi fost suficientă fără oameni.
Sau, în cuvintele părintelui:
„Minunea vine, dar trebuie și tu să te ostenești.”
