Cu doar patru zile în urmă am auzit încă o dată vocile unor oameni îngrijorați de aplicarea, din 25 mai, a Regulamentului general privind protecția datelor cu caracter personal.
Ei erau membri ai unei organizații neguvernamentale, dar astfel de temeri au toți cei care dețin, care administrează sau care lucrează direct cu date personale ale unor clienți, ale unor parteneri etc. Furnizarea de astfel de date și mai ales publicarea lor va avea consecințe grele. Dar, dacă e lege nu e tocmeală, mai ales dacă Regulamentul a fost impus de Uniunea Europeană.
La noi, la români, lucrurile par însă întotdeauna ceva mai speciale. Evident, e bine să protejezi datele privitoare la oricare persoană, tocmai pentru că sunt „personale”.
În prezent, când ingerințele în treburile, în intimitatea unei persoane sunt la ordinea zilei, de la banalii dar fioroșii hackeri până la cumpliții teroriști, parcă orice protecție este binevenită. Unii întind, însă, arcul cam mult și, cu toate opreliștile impuse chiar de la UE, cer în continuare tot felul de rapoarte, tot felul de date. Chiar în ziarul nostru de astăzi veți găsi câteva exemple de acest fel, venite de la instituții ale statului, dar și opinii ale celor vizați, vizavi de astfel de cereri.
Nu e departe perioada în care se făcea mare tam-tam pe solicitarea obsesivă în varii cazuri a celebrului Cod numeric personal, o cheie lesne de folosit către lacătele seifurilor noastre de intimitate. Acum, aflăm, chiar Ministerul Justiției, dar și cel al Finanțelor Publice, chiar și Curtea de Conturi emit pretenția de a li se furniza tot felul de date personale. Chiar și ale celor care fac, de exemplu, donații.
Desigur – spune cineva afectat de asemenea cerințe – e nevoie și de transparență, mai ales când lucrezi cu banul, pentru a nu ieși din legalitate, dar până unde poate merge și transparența?
Ar trebui, poate, să facem precum un personaj caragialesc: să iscălim declarațiile de date personale, dar să le dăm anonime!
