21 iulie 2024
OpiniiRomâna pentru toți Reabilitarea diftongului? (XI)

 Reabilitarea diftongului? (XI)

Etimologie clară

Se ştie: a stabili originea unui cuvânt ţine loc de orice definiţie complicată şi voit completă. În cazul nostru, identificăm prefixul di-, cu sensul de „doi”, şi un radical/cuvânt de bază, phtongos „sunet vocalic”, ambele din limba greacă. Reunite, dau explicaţia cea mai simplă, centrată pe „grupul de două sunete vocalice rostite într-o singură silabă”. Grammatici Latini l-au adaptat la diphtongos (-us), -i , substantiv feminin, dar şi la diphtongus (3), adjectiv, „care formează un diftong”. Îl întâlnim apoi în franceză (diphtongue) şi germană (Diphthong). August Scriban, în „Dicţionaru[l] limbii româneşti” (Iaşi, 1939), indică sursa (vechiul grecesc) şi structura: di-, „doi”, şi phtongos „vocală”, cu intenţia probabilă de a include aici atât vocala, cât şi semivocala. „Dictionnaire alphabétique & analogique de la langue française”, par Paul Robert (Paris, 1973), e restrictiv: „double son”, raportându-se la etimoanele latin şi grec.



Familie semnificativă

Dovada productivităţii şi deci a importanţei diftongului în limba română este seria derivatelor, chiar dacă punctul de plecare e altă limbă: a (se) diftonga, din francezul diftonguer, e exemplificat de Al. Rosetti în enunţul „e se diftonghează în ie: fier”, iar A. Scriban se implică în discurs: diftonghez, adică „prefac în diftong o vocală simplă, ca pâine, în loc de pâne”. Infinitivul lung apare la Titu Maiorescu, în Critice: diftongarea e „acţiunea de a (se) diftonga şi rezultatul ei”, iar participiul e întâlnit în „Studii şi cercetări lingvistice” din 1955: diftongat înseamnă ceea ce „a devenit diftong; rostit ca diftong”.

Ce spun gramaticienii normativi

Al. Graur nu discută cazul, iar Mioara Avram atrage atenţia asupra necesităţii de a ne raporta la limbile clasice: „Pentru aplicarea corectă a despărţirii morfologice la termenii ştiinţifici internaţionali (ca biosferă, colagog, diftong etc.), sunt necesare atât cunoştinţe etimologice – mai ales cunoştinţe de greacă şi latină –, cât şi raportarea la alte formaţii din serie” (Ortografie pentru toţi, Editura Academiei Române, 1990, p. 143). Dacă vom pune alături vecinul triftong, vom sesiza un alt prefix: tri- „trei”.

Diftongul… şcolar

„De această noţiune au nevoie nu numai învăţătorii, ci şi profesorii, iar dacă nu sunt pregătiţi ştiinţific, îşi pierd respectul elevilor”, ne-a scris profesorul Valeriu Bogdăneţ. Opinii similare am primit de la alţi filologi: Liviu Franga, Ligia Bârgu-Georgescu, Tiberiu Ionescu.

Concurenţă nedreaptă

Este ciudat că diftongul este trimis în zona intruşilor, deşi până şi elevii din clasele primare îl folosesc, în locul sintagmei „grup de sunete/litere”, mult prea general, pentru ai, ei, ou etc. (evident, după o strictă descriere realizată de învăţător). Interesant este că nimeni nu a obiectat intrarea în gramatica pentru gimnaziu a termenului asertiv (în sintagma „enunţ asertiv”), recunoscut prima oară de autorii DEX-ului din 1998, în timp ce diftong are respectabila vârstă de aproape două secole şi jumătate.

 



spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri