14 aprilie 2024
OpiniiRomâna pentru toți Reabilitarea diftongului? (V)

 Reabilitarea diftongului? (V)

Foneticianul Mihai Eminescu (2)

Care e definiţia primară?

O reproducem tot din traducerea lui Mihai Eminescu: diftongul este „împreunarea a două vocale diferite într-o unitate”. Definiţia continuă cu o descriere precisă a cazului: „Împreunarea aceasta se-ntâmplă prin aspiraţiune, ce le ţine la un loc, care anulează pauza dintre amândouă vocalele şi produce unitatea pentru auz” şi se încheie cu acea adăugire pe care dicţionarele contemporane cu noi i-au atribuit-o poetului-traducător: „«Diftongul prezintă aşadar o unitate într-adevăr vie, născută din diferinţa a duor elemente vocalice» (M. Eminescu, O[pere], XIV, 292…)”.



 

La ce foloseşte acest subiect?

Lucrarea tradusă de Eminescu se adresează atât vorbitorilor comuni, cât şi celor ce au ca obiect al profesiunii cuvântul în identitatea sa orală: actorii şi oratorii. De aceea următoarea secvenţă este destinată greşelilor care se pot produce în rostirea diftongilor, când de fapt „fiecare din amândouă elementele trebuie să vină la dreptul său”. În unele situaţii, „vorbitorul slăbeşte diftongul până la puterea unui sunet vocalic, şi asta se-ntâmplă făcând să se audă numai vocala a doua, cea mai slabă”. „Din păcate, mulţi actori şi oratori sânt marcaţi cu această greşeală”, ceea ce poate avea efecte asupra înţelegerii corecte a mesajului de către ascultător: „Diftongii ceia cărora prin pronunţie li s-a răpit dreptul lor, cu cât slăbirea sunetului e mai marcată, cu-atâta trezesc mai mult în noi închipuirea ordinarului, a trivialului, a ignobilului”. Realitatea cu pricina poate deturna ideea de ansamblu: „Cu cât e mai nobil şi mai ideal coprinsul celor vorbite, cu-atât mai marcat ni se prezintă acest contrast”. A doua greşeală, opusă celei dintâi, „constă în lărgirea unui vocal la puterea unui diftong (e sau i, în ö sau ü) sau a unui diftong mai slab într-unul mai tare (ei, în eu sau oi)”, impresia fiind „a unui patos fals (crăcănat)”. Doar „actorii neculţi de la scene mai mice cad adesea, printr-un patos închipuit, într-această greşală”, rezultând „un efect comic, căci trezeşte în noi intuiţiunea unei naturi care nu e pătrunsă de patos adevărat”. Conchizând, „greşala slăbirei diftongului face un efect nu comic, pentru că deşteaptă intuiţiunea ordinarităţei în care rătăceşte nobleţa; greşala a doua însă, lărgirea vocalului în diftong, face efect comic, pentru că prezintă o opintire de putere cu totul nenorocită”.

Alte sunete

Traducerea realizată de Mihai Eminescu la parametrii unei lucrări de performanţă continuă cu descrierea sumară a altor sunete: „Dacă vocala e după natura ei sunetul plin şi ne-mpiedecat, consonantul din contra e un sunet împiedecat (cu piedecă)”. Toate acestea sunt cuprinse într-o singură pagină, 292, din Opere, XIV, 1983. 

Şi totuşi, care este opinia poetului?

 Iat-o: „Limba românească este dintre cele cu dreaptă măsură; ea n-are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte; mai toate sunetele sunt medii şi foarte curate”. Cum va fi sunat o rostire eminesciană?

 

 

 

 

 

 

 

 

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri