14 aprilie 2024
OpiniiRomâna pentru toțiPuţină istorie a limbii noastre

Puţină istorie a limbii noastre

Se ştie că nu există limbă care să nu fi fost influenţată de vecinele ei. În cazul românei, vorbim despre înrâuririle  venite dinspre maghiară, sârbă, bulgară, ucraineană, rusă, ultimele patru putând fi grupate în familia limbilor slave. Ceea ce nu a fost tratat suficient de serios este şi aspectul reciproc, când o limbă poate da vecinelor ei cuvinte, particularităţi gramaticale sau fonetice. I.-A. Candrea o spusese ferm în primul an al secolului XX: „Româna a fost considerată [un idiom] în stare doar să preia, niciodată să împrumute [altora]; ea era veşnic debitor, niciodată  creditor. Azi totuşi, în faţa unui cuvânt găsindu-se deopotrivă la români şi în limba altui popor cu care a fost în contact, lingvistul imparţial trebuie să se întrebe: a fost dat sau [a fost] luat de români?” (Elementele române în limbile slavice, în „Noua revistă română pentru politică, ştiinţă şi artă”, I, 1900, 8, p. 399, apud „Tratat de dialectologie românească”, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984, cap. „Raporturi între limba română şi limbile învecinate, la nivel dialectal”, p. 642)

Superlativ: influenţa slavă cea mai veche

            Datează din secolele VII-VIII, când limba română era deja formată în straturile ei esenţiale, aşa încât sistemul fonetic şi structura gramaticală au suferit modificări minime, cel mai sensibil fiind vocabularul. A fost mai întâi un bilingvism româno-slav, cu biruinţa limbii române, care „participa la prestigiul civilizaţiei romanice, la rolul precumpănitor al populaţiei romanice” (Al. Rosetti). 



Dialog cu un specialist

Despre cele de mai sus şi despre altele de acest fel am convorbit telefonic, direct sau în scris cu un absolvent al facultăţii de profil: Valeriu Bogdăneţ (26 iun. 1932, Soroca – 30 iul. 2023, Bacău). Profesorul de limba şi literatura rusă şi publicistul cultural, una dintre cele mai expresive personalităţi ale urbei lui Alecsandri şi Bacovia, îşi asumase principiul lingvisticii comparate, punând mereu faţă în faţă româna şi limbile slave în general.

Virgulele lui Nicolae Labiş

            Valeriu Bogdăneţ a fost poate cel mai bun prieten al celui ce ne-a lăsat „Moartea căprioarei”. Colegul său de şcoală (la Fălticeni) i-a trimis zeci de scrisori, acum parte a istoriei literare. Despre stilul epistolar şi despre punctuaţia acestora am dialogat în faţa camerei de luat vederi, realizând câteva ediţii ale emisiunii „Merge şiaşa?”, la TV Bacău, începând cu anul 2011. „Labiş punea virgulele după cum credea el că e mai bine pentru a susţine ideea poetică”, le-a spus şi studenţilor de la Literele băcăuane, chemat să le vorbească la „Sfertul academic” (22 oct. 2014). O masterandă, Nicoleta-Valentina Roşu, a realizat disertaţia pe această temă, colaborator fiindu-i cărturarul de pe Aleea Parcului din Bacău. 

Neuitaţii dascăli

Şcoala a fost reperul fundamental în viaţă. Fiu de profesor, nepot de preot, a crezut mereu în puterea cuvântului în modelarea fiinţei umane. A fost mai mult decât o lumânare, scriind pe piatra de mormânt: „Aici se odihnesc profesorii Larisa, Vasile, Feocla şi Valeriu Bogdăneţ. O torţă care, arzând, a luminat pe alţii”.

 

           

 

 

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri