19 aprilie 2024
Zona zeroMemoriaPersonalități publice europene renunță la renumita stațiune Karlsbad, în favoarea Slănicului-Moldova

  Ziarul ,,Curierul Slănicului-Moldova” (59)

Personalități publice europene renunță la renumita stațiune Karlsbad, în favoarea Slănicului-Moldova

Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.

Serialul poate fi urmărit și pe site-ul Serviciului Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), pe site-ul www.turism-bacau.ro.

În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 11, Anul X, Duminică, 26 august 1912.



Din sumarul acestui număr, ultimul din sezonul 1912: pe picior de plecare, ziaristul M. Miereanu, fondatorul și principalul redactor al Curierului își ia rămas bun de la stațiune, cu tristețe, dar și cu nostalgia zilelor frumoase petrecute și muncite aici; cu onor, administrației Slănicului; după 15 ani petrecuți în fiecare vară în stațiunea Karlsbad, două personalități europene vin să se trateze la Slănic-Moldova; de la lume adunate si-napoi la lume date; este reamintit poetul Costache Conachi, la peste 100 de ani de la prima sa vizită la Slănic-Moldova; informații la final de sezon.

Înainte de toate, o cuvenită mențiune: articolul publicat într-un număr anterior al ziarului, despre ultima cură a lui Ion Creangă la Slănic-Moldova (,,Din viața lui Ion Creangă”) este republicat în acest număr, probabil, așa cum am menționat și în episodul trecut, pentru faptul că apar mereu noi vizitatori, iar ziarul trebuie să le ofere și acestora toate informațiile necesare, toate aspectele din viața stațiunii.

Și iată că se mai încheie un sezon balnear la Slănic-Moldova, cel din 1912, iar serialul ajunge astăzi la un pas de cel cu numărul 60 al sagăi noastre, care va marca chiar primul număr din 1913 al ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova”.

Redactorul-șef, M. Miereanu, pe picior de plecare din stațiunea pe care a îndrăgit-o nespus și în slujba căreia s-a pus cu toată dăruirea și priceperea sa de jurnalist și de înfocat promotor al imaginii Slănicului în lume, mai scrie un ultim editorial al sezonului, încărcat de emoție, nostalgie și speranța revenirii, intitulat ,,Goodbye!”, cu dedicația: ,,Iubitului meu director de la `Universul`, dl N. D. Câmpina”. Ziarul ,,Universul” a fost unul dintre primele cotidiene de informație românești și cel mai citit din România, fiind preluat de Nicolae Dumitrescu Câmpina, în 1904, după decesul jurnalistului italian, Luigi Cazzavillan (survenit în 1903), fondatorul acestui ziar, la 20 august 1884. Pesemne că lui Miereanu, năpădit de amintiri și de tristețea plecării nu-i prea venea somnul (deși făcuse o ultimă plimbare), căci începe să-și aștearnă rândurile, aproape de miezul nopții: ,,La Racoviță bate ora unsprezece. E senin: noapte de vară frumoasă. Sunt stele sus, lună mare, luminoasă; jos, lumină multă, iar lămpile electrice par niște sateliți mai mici ai sateliților soarelui. Am rătăcit o oră întreagă pe malul râulețului, care murmură duios, cântecul trist al amorezilor. De ce? Nici eu nu știu! Să fie oare efectul razelor de lună? Și de ce nu! Oare dacă soarele ne izbește cu pătrunzătoarele lui săgeți producându-ne insolație, de ce n-am admite că și luna, cu melancolia lui duioasă, nu ne-ar izbi și ne-ar îmbolnăvi de… `inlunație`?” Și, după o serie de întrebări și răspunsuri cu tentă filosofică despre efectul razelor de lună asupra stărilor sufletești ale omului, influențat la rându-i de ele, Miereanu, dă frâu liber sentimentelor și tristeților sale, la început mai ușoare, iar apoi, tot mai apăsătoare: ,,Dinspre Dobru suflă un vânt rece. Am obosit. O tristețe dulce, ușoară, m-a cuprins; m-am așezat pe-o bancă. Și va trebui să părăsesc mâine locurile acestea atât de dragi mie, să las în urma trenului ce mă va duce departe, și codrul verde, și râul zglobiu, și pajiștea înflorită, și… oh! – aici e mai greu – și amintirile care mă leagă de câte un petecuț de potecă, de o bancă, de un pom, de un brad… Ce tristețe ne cuprinde când părăsim un loc iubit! Nu e atât de grea despărțirea, cât e mai mult teama pe care o avem de a nu mai revedea ce am lăsat în urmă. O! Cine știe dacă la anul, când vor înflori albăstrelele și margaretele pe colinele Slănicului, noi vom mai fi? Cine știe dacă nu vor înflori sălbaticele floricele ale câmpului, pe care mâna maestrului grădinar le va așterne peste tot, și pe mormântul nostru? Cine știe? Cine știe? Tocmai neștiința asta este `maxima felicitas`. Da, această teamă de a nu mai revedea locul, ființa ce o părăsim, ne îndurerează așa de grozav, ne sfâșâie atât de tare inima… Mi-ești drag, Slănicule, locaș al păcii pentru atâtea clipe de bucurie pe care le-am trăit cu tine… Tocmai de aceea, mi-e teamă că nu te voi mai revedea, căci, cine știe ce se mai poate întâmpla? Și totuși, mai există speranța, cu ea voi trăi până la anul… Lasându-te cu bine, îți spun ca marinarul ce se îmbarcă pe vaporul ce-l poartă departe de tot, `Goodbye, Goodbye!`”

Cum era și normal, ziarul elogiază la final de sezon buna administrare a Slănicului, pentru că, într-adevăr, faptele demonstrează meritul incontestabil al conducerii admnistrației, formată din epitropii, dr. Emanoil Riegler, Gheorghe Cristofor și C. I. Ivașcu: ,,Ținem să relevăm din nou, modul excelent în care sunt administrate Băile Slănicului în tot timpul anului, nu pentru a exprima laude la adresa epitropilor Riegler, Cristofor și Ivașcu, care dovedesc atâta zel și dragoste pentru a menține stațiunii noastre un adevărat prestigiu european, ci pentru a evidenția din nou, ordinea și regularitatea cu care funcționează de ani de zile și din ce în ce mai bine, această minunată stațiune balneară și climaterică. N-a fost un singur oaspete, care vizitând Slănicul-Moldovei să nu fi rămas pe deplin mulțumit de modul cum sunt găzduiți și vindecați toți vizitatorii acestei localități. Și această mulțumire își are o explicație foarte logică: Slănicul are fericirea de a fi condus de oameni care și-au dovedit competența în materie de administrație. Cine ar putea contesta că actualii epitropi nu sunt oameni gospodari și orânduiți? Sau, cine ar putea afirma că dr. Emanoil Riegler nu este un veritabil om de știință, domeniu atât de necesar pentru conducerea unei stațiuni, precum e Slănicul? Dacă la acești epitropi mai adăugăm și un personal excelent – cum sunt toți funcționarii detașați de la Spiridonie (Epitropia ,,Sf. Spiridon”, n. a.), – este foarte natural ca administrația generală să fie excelentă și ca toți vizitatorii stațiunii să rămână pe deplin satisfăcuți pe tot timpul șederii lor aici. Iar această administrație dă o notă puternică și distinctă băilor din Slănicul Moldovei, care o pune pe harta marilor stațiuni balneare și climaterice din Apus”.

Și ca să întărească cele mai sus prezentate și publicate în articolul ,,Administrația Slănicului”, redactorul-șef publică în pagina a doua, un amplu reportaj, intitulat ,,Străinii despre Slănic”, în care acesta ne vorbește despre progresul stațiunii, ca rezultat al ,,lăudabilei activități desfășurată de domnii epitropi ai Casei `Sf. Spiridon`”, ca și despre întâlnirea care a avut loc la Slănic-Moldova, între două personalități marcante ale vieții publice europene și care, la recomandarea medicilor curanți vin să se trateze la Slănic-Moldova, după ce ani de zile au fost clienții renumitei stațiuni balneare, Karlsbad (sau ,,Băile lui Carol” din Cehia, azi stațiunea Karlovy Vary). Aceștia se adaugă altor vizitatori străini aflați în număr tot mai mare în stațiune, fapt care, în prezent, nu mai surprinde pe nimeni, în timp ce altădată ,,era un eveniment important să auzi că Slănicul a fost vizitat de domnul/doamna/familia X sau Y din Franța, Germania sau Austria”.

Reproduc mai jos, fragmente din acest reportaj în premieră, cu întrevederea celor doi importanți oaspeți străini, dar și cu interviul pe care l-a realizat redactorul-șef, cu unul dintre aceștia:

,,În actualul sezon, s-au revăzut, de această dată la Slănicul-Moldovei, domnii Henry Dupont, fost viceprimar al orașului Bruxelles și Gustav Schmidt, magistrat din localitatea germană, Lemberg, două personalități marcante, care de 15 ani își petrec vacanța la Karlsbad, unde erau deprinși să se întâlnească regulat. Cu greu și-ar fi putut închipui cineva, suprinderea celor doi prieteni, în clipa în care s-au regăsit în niște locuri pe care poate nici nu le-au visat vreodată. Ambii suferă de boli ale stomacului, iar în urma recomandării medicilor curanți, aceștia s-au stabilit aici pentru o lună. Am căutat să întâlnim pe unul dintre acești doi vizitatori, pentru a-i cere părerea despre prima stațiune balneară a țării noastre, Slănicul Moldovei. Îl zăresc pe domnul Dupont foiletând (răsfoind, n. a.) o revistă la Cazinou și apropiindu-mă de domnia-sa, în urma îndeplinirii formalităților de rigoare, îl întreb ce impresie i-a făcut Slănicul și care e părerea dânsului despre cele văzute. Interlocutorul meu, cu o vădită mulțumire, îmi răspunde: `Stațiunea mea balneară, cu predilecție este Karlsbadul, unde de câțiva ani buni îmi fac obișnuita cură pentru boala de stomac de care sufăr. Faptul acesta nu m-a împiedicat însă, ca în treacăt să vizitez mai toate stațiunile balneare importante din Europa. Mărturisesc însă, că nicăieri n-am avut o impresie mai bună și mai puternică așa cum am avut-o aici, provocată poate tocmai de faptul că, nu mă așteptam ca România să aibă comori de frumusețe atât de strălucite. Am venit aici în urma recomandării pe care mi-a dat-o medicul meu curant, potrivit căruia, apele minerale ale Slănicului sunt neîntrecute în vindecarea bolilor de stomac. Și, într-adevăr, că pe lângă aceste bunuri, Slănicul este astfel organizat, încât poate rivaliza cu oricare altă stațiune balneară din străinătate.` Până la final, am abordat și alte chestiuni cu distinsul meu interlocutor, dar am căutat ca această prețioasă declarație să fie reținută, care nu poate fi decât una măgulitoare pentru noi, românii și, în același timp, plină de învățăminte pentru aceia dintre noi, care au obiceiul de a nesocoti tot ceea ce este indigen (adică din propria țară, cf. DEX, n. a.)”.

Și pentru că articolele din rubrica ,,Lucruri din toată lumea”, adică ceva gen ,,de la lume adunate și-napoi la lume date” ne-a obișnuit cu lucruri și fapte inedite, nu puteam trece și peste acest nou articol al rubricii, intitulat ,,Pedeapsa paricizilor” (da la paricid sau patricid, persoană care și-a ucis tatăl sau mama, sau pe ambii, cf. DEX, n. a.). Și este prezentat aici, un caz recent petrecut la Paris, care l-a avut în centrul său, pe un anume Duchemin, un tânăr care și-a ucis mama, pentru o sumă infimă de bani (din păcate, se întâmplă și astăzi asemenea fapte oribile, mai ales în rândul tinerilor aflați sub influența drogurilor sau a băuturilor alcoolice consumate în exces).

Foarte interesant este și faptul că aflăm din aceste rânduri și câteva amănunte despre pedepsele care s-au aplicat paricizilor, de-a lungul istoriei: ,,În toate timpurile și la toate popoarele, paricidul a fost considerat cea mai cumplită crimă posibilă. Poate că de aceea, în cazul tânărului Duchemin, nici președintele Republicii Franceze n-a uzat de dreptul său de grațiere… Criminalul Duchemin a fost coborât din furgonul care îl ducea la locul execuției, cu capul acoperit cu un văl negru. Un portărel (aici cu sensul de funcționar însărcinat cu executarea sentințelor judecătorești, cf. DEX, n. a.) i-a citit sentința de condamnare la moarte. Aceste formalități lugubre nu sunt cuprinse în legile franceze, decât pentru paricizi. Sunt vreo 50 de ani de când parizienii n-au mai avut tristul prilej de a asista la executarea unui paricid; de aceea, execuția de mai zilele trecute a produs mare senzație. Cu această ocazie, un ziar francez a dat câteva interesante amănunte despre pedepsele care se dădeau paricizilor, de-a lungul veacurilor: în dreptul roman, în ,,Legea celor 12 table” se prevedea ca vinovatul să fie cusut într-un sac și apoi înecat; în timpul lui Cicerone, pedeapsa era și mai gravă: paricidul era mai întâi lovit cu nuiele până la sânge, apoi era închis într-un sac împreună cu un câine, un cocoș, o viperă și o maimuță. Explicația? Câinele atacă pe oricine când este cuprins de turbare, cocoșul e un mascul care își bate adesea mama, vipera când se naște sfâșie pântecul mamei sale, iar maimuța este pusă acolo fiindcă seamănă cu omul; mai târziu, legile romane prevedeau ca paricizii să fie sfâșiați de fiarele sălbatice, sau să fie arși pe rug; în Franța, înainte de Revoluția de la 1789, fata care își ucidea părinții era arsă sau spânzurată, iar fiul era tras pe roată, corpul lui ars, iar cenușa risipită în vânt; redactorii Codului Napoleonian aflat în vigoare, socotiră că această pedeapsă nu este îndestulătoare și hotărâră ca vinovatul să fie condus la locul execuției în cămașă, cu picioarele goale și cu capul acoperit cu un văl negru. Condamnatul trebuia să stea pe eșafod în timp ce grefierul citea sentința, apoi i se tăia pumnul drept și era împins sub cuțitul ghilotinei. În 1832, cu prilejul revizuirii Codului lui Napoleon a fost suprimată tăierea pumnului. Restul legii este și astăzi în vigoare”.

Mențiune: În 1810, Codul Penal a lui Napoleon reintroduce tortura în timpul privrilor de libertate, dar reduce numărul infracțiunilor pasibile cu moartea, de la 32 la 27. Legea din 28 aprilie 1832 scoate din textul codului pedepsele prin amputarea pumnului, însemnarea cu fierul roșu și expunerea la stâlpul infamiei.

În articolul ,,Poeții de acum 100 de ani și Slănicul-Moldovei” este readus în prim plan, poetul Costache Conachi, cel care a vizitat Slănicul și care a lăsat încântătoare versuri scrise aici, mai cu seamă cele referitoare la marea lui dragoste, Zulnia, numele de alint al Smarandei Negri (născută Donici, mama marelui om politic și patriot român, Costache Negri), pe care a întâlnit-o în decorul mirific al stațiunii. Dragostea dintre Costache Conachi și Zulnia înfiripată la Slănic-Moldova, pe la 1811, îl va determina pe poet să-i dedice iubitei mai multe poezii (mai ales „Scrisoarea către Zulnia” și „Amorul din prieteșug”), care reprezintă în viziunea lui Nicolae Manolescu „prima autobiografie lirică erotică de la noi, în spirit trubaduresc și balcanic”.

Ca amintire a primei sale întâlniri, poetul va încrusta în coaja unui copac, sentimentele sale alese pentru cea care avea să-i fie soție. După 14 ani de la moartea Zulniei (1831), poetul, împovărat de vârstă și neîmpăcat cu gândul morții iubitei, care îi devenise pentru scurt timp soție, căuta zadarnic pomul pe care își încrustase darurile tinereții, cu îndemnuri precum cel din poezie: ,,Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte, / Că amoriul cel mai straşnic din prieteşug să naşte” și care, acum, nu mai exista (poetul avea 34 de ani când a cunoscut-o pe Zulnia la Slănic-Moldova și 50 când a condus-o la altar). Autorul articolului face o comparație între descrierea în versuri a Slănicului pe care a realizat-o poetul în urmă cu peste 100 de ani, una în care stațiunea apărea ,,ca un loc pustiu și tainic, de curând aflat în lume, cu prăpastii peste prăpastii și adâncimi întunecoase”, unde ,,numai câte-o potecă slujește la bieții bolnavi, de trecut cu mare frică” și cum ar arăta oare o descriere a Slănicului, pe care ar fi făcut-o poetul în anul în care ne aflăm, adică 1912, după mai bine de o sută de ani…

Printre informațiile de la finele sezonului ne atrage atenția iarăși, una dintre faptele caritabile ale colonelului Constantin Langa, primul donator aflat pe Lista de subscripții pentru construirea noii biserici din Slănic: ,,Astăzi suntem în măsură de a da o nouă dovadă despre bunătatea inimii și superioritatea sentimentului distinsului filantrop, col. Langa. Un elev sârguincios din Iași, Gheorghe B., orfan și lipsit de sprijin, care urma să se înscrie la Gimnaziul militar din Craiova, era amenințat că va fi refuzat pentru că îi lipsea taxa de înscriere, în valoare de 150 lei. Îndată ce a aflat despre această situație, dl col. Langa s-a grăbit să vină în ajutorul disperatului elev, dându-i suma necesară și asigurându-se astfel, de un viitor strălucit pentru un tânăr cu mare dorință de a munci și de a se pune în slujba țării. Fapta dlui col. Langa vorbește de la sine”.

Se încheie un nou sezon la Slănic-Moldova, dar noi nu vom mai trece prin stări apăsătoare de nostalgie și tristețe, precum redactorul-șef și principalul artizan al ziarului, M. Miereanu, pentru că nu va mai trebui să treacă un an până la noul sezon balnear al Slănicului, ci doar câteva zile, când veți avea parte de cel de-al 60-lea episod al serialului nostru!

Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA

Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.

Sursa: BCU Iași, BCU Cluj;

Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile de epocă publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și altele.

Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.

(Va urma)

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri