Să-ți faci un drum în artă nu a fost niciodată ușor. Aici teritoriul e foarte accidentat și minat de marile orgolii de unicitate ale creatorilor. Între generațiile succesive de artiști, din toate domeniile, literatură, teatru, artee plastice, muzică, cinema, arhitectură etc. au fost mereu conflicte, negare violentă și ceea ce unii au numit o formă de canibalism (n-o luați chiar la propriu!). Lucrurile acestea există, sunt reale, crude, și este o ipocrizie să nu le recunoști.
Aud mereu constatări și comentarii referitoare la lipsa de dialog între generații și la faptul că lumea artistică e dezbinată și orgolioasă, cu prea multe grupuri închise, bisericuțe. Și e destul de multă ipocrizie în aceste păreri, pentru că nu există o dorință adevărată de dialog, de cunoaștere a celuilalt, interes și curiozitate pentru ce face un confrate, un coleg de breaslă. Care poate avea alte opțiuni estetice, alte convingeri, alt sistem de valori, și e bine, e firesc să fie așa în domeniul artistic, individualități, originalitate, diversitate. Și privesc cu mefiență apelurile pentru un trai aproape idilic în lumea teatrală, pentru că este o artă colectivă, de echipă, care se face împreună, acest ultim cuvânt fiind repetat des, cu insistență. Da, se face în echipă, dar fiecare ar vrea ca el sau ea să se vadă cel mai bine. Nu e loc de sinceritate aici, ăsta e adevărul. Vorbe, vorbe, vorbe… Teatru!
În aceste sens, îl creditez pe tânărul Eugen Ionescu, rebelul care a scris „Nu”, o cărticică celebră și pamfletul „Altceva”, de un radicalism negativist fulminant. El era sincer, nu un pozeur, cum se mai ivesc unii astăzi, care vor să lase o impresie frumoasă, dar falsă. Și, cel mai important lucru, la dramaturg, „negația era de fapt o mare nostalgie a afirmației”, el având deja propriul univers estetic, împotriva curentului, în care nu a vrut să fie înregimentat.
Scriu aceste câteva rânduri după ce am citit o dezbatere, în „Scena.ro”, având ca punct de pornire recenta Gală UNITER, la care s-au decernat mult râvnitele premii și a fost și un caz de refuz al unuia dintre ele, venit din partea cunoscutului regizor Silviu Purcărete. A fost o chestiune, o situație extrem de delicată, cu o abordare total nepotrivită, din păcate. Un moment de criză, intens discutat, mai înainte, de fapt, de când cu o petiție inițiată de o mai tânără regizoare. Cine e curios poate vedea cum s-au încins discuțiile pe FB și cum s-au poziționat mulți oameni de sau din teatru. Din dezbaterea respectivă, am extras ce spune Andrei Șerban, direct și exact, fără prea multe înflorituri:
„Fiul trebuie să meargă împotriva tatălui, e o lege nescrisă, cel puțin în artă. Meyerhold, discipolul lui Stanislavski, după ce a asimilat tot ce i-a oferit maestrul, s-a răzvrătit și a creat forme noi, dar izvorâte din aceeași sursă. A respecta sursa este o altă lege, din păcate ignorată astăzi. Ce e nociv: infatuarea la toate vârstele: «numai ce cred eu e just» și invidia pe succesul altuia, lipsa de curiozitate și interes în a dezbate la ce servește astăzi teatrul. Chiar dacă avem moduri opuse de a lucra, ne-am născut oameni, nu hiene, nu putem să dialogăm respectuos? Cancel culture încurajează tinerii să sfideze tradiția, crezând în iluzia că lumea a început cu ei.
În spirit vechi de breaslă, veteranii au obligația de a transmite ce au învățat. Am încercat în sesiunile de vară cu tinerii artiști să împărtășesc din experiențe directe cu Peter Brook, Grotowski și alții. Actorii au fost receptivi, regizorii (cu mici excepții) nu au fost, cred, interesați să participe. Concluzie: ce lipsește legăturii între generații sunt cuvintele cheie interesul comun.
Oameni, nu hiene, așadar, și nu infatuare, autosuficiență, agresivitate, mojicie, ci respect pentru celălalt, diferit de noi, din altă generație, cu alt mod de gândire, cu altă estetică. Este ceea ce ar trebui să facem, deopotrivă, în artă ca și în viață.
