Speța de astăzi are în vedere posibilitatea unui participant la o infracțiune, împreună cu alții, de a răspunde pentru mărturie mincinoasă în ipoteza în care aceștia sunt judecați separat, primul fiind audiat în calitate de martor în cauza formată separat (disjunsă).
Cu privire la acest aspect, instanța supremă a stabilit, cu titlu obligatoriu că „participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal.”
Au fost avute în vedere următoarele argumente:
Problema de drept ce face obiectul analizei constă în aceea dacă poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la acești din urmă participanți.
Dezlegarea problemei de drept supuse analizei se impune a fi examinată prin prisma a două coordonate:
– prima, din perspectiva normelor de drept penal substanțial;
– a doua, din perspectiva dreptului martorului de a nu se acuza.
Sub primul aspect, se reține că infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal constă în fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat.
În art. 277 alin. 1 din Codul penal Carol al II-lea, în secțiunea a III-a, titlul „Mărturia mincinoasă și jurământul fals“, se prevedea că „acela care, în materie criminală sau corecțională, depunând ca martor sub jurământ înaintea unei instanțe sau referindu-se la un jurământ anterior prestat, face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe privitor la împrejurări esențiale pentru judecată, asupra cărora este întrebat, în mod special, comite delictul de mărturie mincinoasă“.
În art. 281 alin. 1 din același cod se arată că „acela care, dacă ar fi făcut afirmații adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de o infracțiune pe sine (…) sau și-ar fi cauzat lui (…) un grav prejudiciu în ce privește onoarea sau libertatea“.
Mărturia mincinoasă sau „falsitas in judicio“ era reprimată și de Codul penal din 1864, un element esențial al delictului constând în aceea că mărturia mincinoasă trebuia să cauzeze un prejudiciu unei persoane sau posibilitatea producerii unui prejudiciu.
Codul penal din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului împotriva propriei încriminări, apreciindu-se că „Noul cod nu prevede aceste cazuri de nepedepsire, fiindcă s-a socotit că aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiției, față de interesele persoanei chemate să depună ca martor“.
În actuala reglementare, situația premisă a acestei infracțiuni constă în existența unei declarații necorespunzătoare adevărului, dată de o persoană audiată în calitate de martor.
Martor este persoana care, având cunoștință de vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, este audiată în legătură cu aceasta.
În timp ce față de părți și subiecții procesuali principali operează o prezumție de parțialitate, martorul se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecății și, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv și să contribuie la aflarea adevărului.
Calitatea de martor trebuie să se mențină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere să fie consecvent în relatarea adevărului.
În doctrină s-a reținut că poate fi martor numai persoana care a perceput în mod direct faptele sau împrejurările de fapt, întrucât calitatea de martor este legată de percepția directă și imediată a persoanei, adică de ceva ce a văzut, auzit sau simțit cu privire la chestiunea pentru are a fost propusă ca martor.
Din perspectiva infracțiunii de mărturie mincinoasă, calitatea cerută subiectului activ reprezintă o cerință pentru existența infracțiunii, în lipsa acesteia nefiind îndeplinită condiția tipicității și, ca atare, nu se impune analiza normei de incriminare sub aspectul elementului material al laturii obiective, respectiv a formei de vinovăție cerute de lege.
Sub cel de-al doilea aspect, în doctrină s-a apreciat că „atât în procesul civil, cât și în cel penal, dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații mincinoase sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă, deoarece nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările care i se adresează ar conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-ar răspunde sincer. Într-o asemenea situație, martorului nu i se poate cere să fie obiectiv, în același timp în care, deasupra sa, planează sancțiunea penală“ (Avram Filipaș, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, pag. 60-61).
Și legislația procesual penală a altor state europene conține dispoziții procesual penale care reglementează dreptul martorului de a nu se acuza. În acest sens pot fi amintite, cu titlu exemplificativ: Codul de procedură penală bulgar – art. 121 alin. (1), potrivit căruia „martorii nu pot fi obligați să răspundă la întrebări care i-ar putea incrimina de comiterea unei infracțiuni“; Codul de procedură penală ceh – art. 100 alin. (2), potrivit căruia „pot refuza să depună mărturie cei care, prin aceasta, s-ar încrimina pe ei“; Codul de procedură penală croat – art. 286, potrivit căruia „martorul nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă este posibil ca prin aceasta să se expună pe sine sau pe o rudă apropiată unei acuzații penale, oprobiului public sau unui prejudiciu material serios“.
În legislația națională, potrivit art. 118 din Codul de procedură penală, „declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.“
Norma procesual penală la care s-a făcut trimitere prevede dreptul martorului de a nu se acuza, legiuitorul definind acest drept ca obligația procesuală negativă a organului judiciar care nu poate folosi declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a dobândit calitatea de suspect sau de inculpat în aceeași cauză.
Textul are în vedere două ipoteze, și anume:
- a) situația în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar ulterior, a dobândit calitatea de suspect;
- b) situația în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândește calitatea de martor.
O persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând o autoincriminare, poate comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. Acest mecanism duce, în realitate, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, ceea ce este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau date din care rezultă, cu evidență, participarea acesteia la comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor.
Disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, pentru buna soluționare a unei cauze, însă, în realitate, ambele dosare – cel inițial și cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârșirea infracțiunii – cu privire la care se pronunțase anterior o hotărâre de condamnare definitivă – în calitate de martor în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil, în sensul normei de incriminare prevăzute de art. 273 alin. (1) din Codul penal.
Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii, ci doar are cunoștință despre aceasta, respectiv are cunoștință despre fapte sau împrejurări esențiale care determină soarta procesului.
Participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este, în realitate, un „martor asimilat“, pentru care legea nu instituie o calitate procesuală specifică, dar care are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, participantul la comiterea ei fiind condamnat anterior printr-o hotărâre definitivă.
Raportând distincțiile teoretice, expuse anterior, la problema de drept supusă dezlegării, rezultă că participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal.
Materialul informativ are la bază decizia nr. 10/17.04.2019 a Î.C.C.J. – COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT, publicată în Monitorul Oficial nr. 416/28.05.2019 și a fost realizat de avocat Blăjuț Dragoș – Tiberiu din cadrul Cabinetului de Avocat Dan Nițu.
