Cauza incendiului de la Maternitatea Giulesti se pare ca este o improvizatie de la sistemul de aer conditionat. O treaba de mantuiala, specifica neamului nostru care nu duce in mod serios un lucru pana la capat. Totul este posibil si nimic nu are consecinte. Aparatele, ca sa functioneze, trebuie pornite dar si supravegheate strict. Vorba lui Arghezi, cand a vazut niste masini noi, de fabricatie germana, aduse la noi, si a intrebat: da’, le-ati adus cu tot cu nemti? e mereu actuala, dupa cum se vede. Cum este si injuratura unui cunoscut filosof: mama ei de netrebnicie romaneasca! Curg catastrofele ca la robinet si, in loc de masuri urgente de taiere a raului din radacina, se face filosofia nimicului, se intorc fleacurile pe toate partile. Foare rar plateste cineva pentru lucrurile grave care se petrec neincetat sub ochii nostri. De obicei se gasesc marunti tapi ispasitori, cate un acar Paun, in timp ce marii vinovati isi vad nestanjeniti de viata lor. Oricum, e evident faptul ca lucrurile au sarit din matca, luand-o razna de tot. Iar lumea e din ce in ce mai “nervozata”! In loc sa-si recunoasca insa propriile probleme, si, eventual, sa-si trateze nevrozele reale, oamenii se stropsesc amarnic unii la altii, facandu-se, reciproc, “psihopati”. Nu mai vorbesc de cat de primitiva este acceptia unei dereglari, a unei boli mintale la noi. Si de cum sunt priviti, cu o neintelegere enorma, cei care clacheaza si recurg la serviciul unui psihiatru! E un domeniu de-a dreptul minat, incat mi se sparie gandul cand vine vorba despre aceste triste realitati. De care, la o adica, nimeni nu-i ferit, pentru ca nimeni nu are de unde sti ce i se poate intampla la un moment dat. La o durere mare poti usor sa-ti pierzi mintile. Ceea ce mai stiu este si ca ca marile dureri sunt mute, in general. Si de aceea sunt foarte mefienta fata de indivizii care fac un tam-tam imens din suferinta lor, scotand-o la vanzare publica. Este ingrozitor sa vezi cum s-au deprins unii oameni sa faca mare caz de necazuri si sa scoata un oaresice profit din orice mizerie. Si cat de repede uita, multumindu-se sa repete aceeasi jelanie: asa-i la noi, asta-i Romania! De parca ar fi un fatum, un blestem. Cu mentalitatea asta paguboasa nici nu-i de mirare ca o tot ducem intr-o fatala improvizatie. Ceea ce s-a intamplat acum, cu incendiul de la maternitate, este o tragedie cumplita, cutremuratoare. Dar, daca nu vom pune capat improvizatiilor, de oricare fel, carpacelilor, superficialitatii, iresponsabilitatii, tragedia se va instala definitiv.
Carmen Mihalache

Asta este denumirea populara a lunii august, cand belsugul de fructe si legume te imbie cu o multime de forme, culori, arome. Poti sa-ti satisfaci gusturi chiar destul de diverse si pretentioase fara sa trebuiasca sa scoti prea multi bani, ca oricum am ramas doar cu ceva maruntis. Ne-au luat-o toti inainte si suntem cea mai saraca tara din UE. Doar asa reusim si noi sa ne "afirmam"! Mai suntem pe locuri fruntase si la accidente in trafic, la noi circulandu-se ca la balamuc. Nu trece o zi fara sa mai afli ce grozavii s-au mai intamplat, ce catastrofe au produs tot soiul de inconstienti, de zdruncinati mintal care-si mana bolizii, cuprinsi de turbare. Si cand te gandesti ca au fost si vremuri frumoase, fara mizerie, mitocanie, grobianism, tiganie, rautate, coruptie generalizata, isterie, televiziuni cu stiri si comentarii ce baga spaima-n oameni! Citesc un pasaj dintr-o carte care face o incursiune nostalgica in perioada interbelica dintr-o Romanie prospera, in care mi-ar fi fost drag sa traiesc, daca as fi putut sa-mi aleg locul si timpul vietuirii mele. Autorul descrie o zi insorita de august in Bucuresti, pe Calea Victoriei, care era foarte animata, cu multi oameni, masini, trasuri…"Masinile trec prietenos, printre pietoni. Un domn se plimba relaxat, cu mainile impreunate la spate. Reclamele de pe cladiri evoca naturaletea relatiilor cu strainii: Philips, Chlorodont, Wimpassing… Dar cel mai elocvent ramane peisajul uman.
Nu exista copii ai strazii, spalatori, cersetori, traficanti de valuta. Nu se alearga bezmetic, nu se vorbeste conspirativ, nu se arunca ambalaje pe strada. Asfaltul, fara gropi si crapaturi, este si bine maturat. Pe strazile orasului se afla cetateni ai orasului, nu indivizi declasati. Toti au sufletul usor, lipsiti de griji, toti se bucura de viata cuviincios si calm, in tara lor, toti au infatisare de oameni”. Va vine sa credeti ca e vorba despre Romania, asa cum era ea odinioara? O tara normala, cu oameni care nu aveau de ce sa-si doreasca sa plece unde vad cu ochii (acum, august este luna in care vin acasa, truditi, conationalii nostri care-si castiga existenta printre straini) si nici nu erau indemnati sa o faca, asta fiind o „solutie” tasnita chiar din mintea primului cetatean al patriei. Vaisiamar de noi, daca nu mai incapem in propria noastra tara, unde climatul e tot mai toxic, si viata, in loc sa aiba gust si bucurie, a devenit o corvoada.
Carmen Mihalache

Cand este vorba de recunoscut vinovatii legate de situatia noastra actuala, dezastruoasa, dupa cum o stim si o simtim cu totii, nimeni nu e dispus sa-si asume vreo raspundere. La intrebarea: cine este de vina pentru ca nu s-au luat masurile necesare combaterii efectelor crizei economice? un membru marcant al partidului de guvernamant a raspuns fara sa clipeasca: "Toti suntem responsabili, toate partidele politice". Nimic mai simplu. in cazurile in care vina este impartita ("frateste") in mod egal, de fapt, nimeni nu mai are nicio vina, sunt absolviti cu totii de sentimentul de culpabilitate. Nici ca se putea o solutie mai ingenioasa de usurare a constiintei. Daca aceasta instanta suprema a omului mai exista cumva pe la unii politicieni autohtoni. Oricum, e infinit mai usor sa nivelezi peisajul, sa zici ca toti sunt o apa si-un pamant, decat sa ai onestitatea de a recunoaste ca ai gresit cand ai luat niste decizii. Minciuna are insa picioare scurte, in timp ce nasul mincinosilor se tot lungeste. in povesti, nasul acestora e taiat, iar in istorie multora li s-a scurtat capul. Pentru ca el e cel mai periculos organ al omului. De aceea se spune "minte diabolica", acolo iscandu-se toate relele. Ca sa faptuiesti bine, ai nevoie si de inima, si de caracter. Nobletea unui adevarat om politic este data de prezenta caracterului. Cei care nu-l au sunt doar niste simpli figuranti pe scena politicii, indivizi versatili, cameleonici, in stare oricand sa tranzactioneze orice. Acestia nu au memorie, credinte, principii, nu au niciun ideal (proclama doar niste ideologii, dar nu le respecta in practica), avand in schimb o multime de interese foarte concrete. Care tin doar de propasirea lor ca persoane. Interesul general, binele comun sunt vorbe goale pentru cei mai multi dintre politicienii prinsi intr-o sarabanda a confuziilor, inconsecventelor, oportunitatilor, contradictiilor flagrante.
Suntem pur si simplu sufocati de impostura politicienilor, de falsitatea, inselatoria, de minciuna lor grosolana. ii vedem pe unii, seara de seara, la emisiuni, unde ei combat de zor, acuza, judeca, dau verdicte, intra in polemici. La ce folosesc toate astea? E doar o vorbarie gaunoasa, un fel de virtuozitate exercitata in gol, in cazul acelora care au talentul de a potrivi cuvintele si a gasi expresii plastice. Un balet de vorbe si atata tot. Asta in timp ce noi traim nesfarsita umilinta de a fi supusi manipularilor grosolane ale Puterii, tot mai neputinciosi in fata valului imens de amputari ale drepturilor noastre.
Carmen Mihalache

Ma enerveaza la culme pauzele de publicitate cand urmaresc o emisiune sau un film. Sunt asa de lungi, ca iti trebuie ceva efort sa innozi firul celor vazute inainte de diversele reclame. Asta nu inseamna ca nu inteleg rostul publicitatii intr-o societate de consum. Si ca nu stiu cate eforturi de cercetare, strategii de marketing, resurse financiare presupune vastul domeniu al publicitatii. Dar ea a ajuns sa ne "colonizeze" existenta, sa ne influenteze stilul de viata. E atat de insinuanta, de invadatoare incat un cecetator a numit publicitatea, nici mai mult nici mai putin decat: "echivalentul functional al mitului". Reclamele au devenit texte sociale. Care manipuleaza conformismul social. In fine, fenomenul publicitar se afla intr-o extraordinara extensie, iar efectele lui nu pot fi ignorate. Am citit despre toate astea in carti, dar tot nu pot sa fiu de acord cu manevrele de convingere utilizate de publicitatea agresiva. Bombardamentul publicitar, spun cunoscatorii, nu duce altundeva decat la "apatie si anemie civica". Ca sa rezisti la el ai nevoie de o profunda si bogata experienta si de un filtru cultural.
Unul dintre subiectele foarte mediatizate saptamana trecuta a fost acela al dezgroparii sotilor Ceusescu. N-am sa comentez tot ce s-a spus si s-a transmis pe ecrane, imagini de album de familie, etc. Pe urma a fost sondajul acela de opinie, in care aparea clar faptul ca romanii il regreta pe Ceausescu si acum l-ar vota cu toata convingerea. Nu fac parte, Doamne fereste!, dintre acestia. Cred insa si eu, la fel ca foarte multi oameni, ca geniul raului acolo era coana Leana. Care isi teroriza si proprii copii, atat era de obsedata de puterea absoluta, tiranica. Ce mai, era o femeie nesuferita, imbufnata, tafnoasa, rea si apriga, tintuindu-te cu o privire veninoasa. Portretul maleficei Tovarase este facut de prozatorul Petru Popescu (in tinerete fost iubit al Zoiei, fiica dictatorilor) intr-un fel memorabil in cartea sa "Supleantul". Tovarasa are "un calm infiorator chiar cand tipa de ingheata militianul in ghereta"…"Totul e mare in ea, doar ochii ii sunt mici si plini de rapiditate. Cand tovarasa e multumita de performanta lui tovarasu’, il aproba uscat si succint: Bine, te-ai impus. Cand nu e multumita, maraie: Nu te-ai impus!" Era foarte tinatoare de minte, mai spune romancierul, si orice fleac o facea sa spumege de furie si sa se uite la impricinat "parc-ar face in minte o crestatura pe par: la trei crestaturi esti demis!" (…) In faza in care era extrem de pornita, ea il biciuie pe el cu o vorba nimicitoare: te-ai lasat calcat in picioare! Si el, el termina pe cineva, cinci minute mai tarziu. Are de unde". Cam asa se petreceau lucrurile, in mare, desigur. Si cum naiba sa regreti acele timpuri? Asta doar daca-si lipseste filtrul gandirii.
Carmen Mihalache

Multe fraze din cartile lui Camus m-au urmarit vreme indelungata. Pentru ca ele atingeau mereu o zona sensibila, traversata de o linie mediana care uneste mintea cu inima. De pilda, afirmatia potrivit careia “omul este artizanul destinului sau” imi placea cu precadere. Si nu pot sa uit cat de abrupt si de tulburator isi incepea marele scriitor francez faimosul eseu “Mitul lui Sisif”. Vorbea acolo foarte direct despre actul sinuciderii, punand intrebarea daca viata merita traita in orice conditii, cu orice pret. Raspunsul lui era unul afirmativ, iar cartea, care porneste de la mitul antic al unui titan pedepsit de zei sa tot urce pe o stinca un bolovan care se rostgolea indarat intotdeauna, in timp ce personajul o lua de la capat, in chip eroic, se incheie cu extraordinara propozitie “trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit”. Camus spune ca in asta sta maretia omului, in capacitatea de a se revolta si de a lupta, prin toate mijloacele, impotriva mortii. Si impotriva nonsensului, a absurdului. Ceea ce face dintr-un individ un om este tocmai posibilitatea lui “de a da un sens lumii”. In marele mecanism al absurditatii, omul reprezinta ceva foarte important. Filosoful existentialist mai vorbea despre intoarcerea catre esential, inspre nucleul de stinca ramas de neclintit in fata turbulentelor istoriei. Lucruri frumoase, marete, chiar. La care ma intorc intotdeauna cand simt ca-s pe cale de a-mi pierde echilibrul, certitudinile. Ce mi-a mai placut la Camus (care a fost un adevarat director de constiinta in epoca sa) era vitalitatea lui debordanta. La un moment dat, cand a trecut de 40 de ani (a murit la doar 47, intr-un stupid accident de masina) si traversase cateva momente grele, de cumpana, zicea:” In mijlocul iernii invatam, in sfarsit, ca exista in mine o vara invincibila”. Superba expresie pentru o pofta de viata nestavilita, incandescenta. Sa ai in tine puterea de a pastra intreaga dogoarea si stralucirea unui soare launtric. Ce lucru formidabil! Sa poti face dintr-o lipsa o forta, sa rezisti, sa fii un supravietuitor, fericit ca Sisif. N-ai cum sa pici prada depresiilor (de care am tot auzit zilele astea, in urma unei “spectaculoase” sinucideri, mult prea mediatizata, astfel ca a creat stupide si nefericite imitatii)) cand ai in tine “o vara invincibila”. Cata explozie de energie vitala transmite aceasta simpla alaturare de cuvinte!
Carmen Mihalache

Ce mare lucru este sa aiba omul scaun la cap, macar un taburel, acolo! Sa aiba si oleaca de spirit prevazator, sa puna un pic de rau inainte, ca sa nu-i dea voie sa navaleasca peste el cand ii e lumea mai draga, sa fie cumpanit si chibzuit, cu mintea neadormita. Ca sa nu ajunga sa-si smulga parul din cap, sa se jeluiasca si sa tipe ca din gura de sarpe cand il izbeste vreo nenorocire. Omul destept stie sa si indure, si sa-si asume propriile greseli. Ca nu-s toate cele date numai de Dumnezeu, ci sunt si multe pe care omul si le face cu propria-i mana si cu nesabuinta lui. Si apoi, daca te tot plangi si te vaicaresti, cerand altora socoteala, poti sa te trezesti ca-ti spune direct presedintele tarii, venit la fata locului luat de ape, ca astea-s "tatisme". De fapt, tatismele erau de ambele parti, fiindca pe un om aflat in mare necaz nu-l iei la mustruluiala si nu dai cu el de pamant, chiar daca are si el o parte insemnata de vina. Halal "pedagogie" de prim mediator al patriei, ca asta e rolul unui prezident. Nu si singurul, desigur, dar eu acum bateam spre ce va sa zica atitudine binevoitoare, obiectivitate, superioara intelegere fata de oameni, echilibru, credibilitate, prestanta morala, adica niste calitati care nu ar trebui sa-i lipseasca unui conducator de rang suprem. Dar asta e trista realitate, ai nostri oameni politici vorbesc enorm, au debite fluviale si tot scapa cate o margica, ca perlele sunt in mare. Si ei nu au deschidere spre largul ei, ci se tot balacesc si balacaresc in celelalte ape teritoriale. Ca sa nu am nevoie de calmante cand vad nesfarsita defilare de lucruri jalnice, apuc repede o carte buna, in care imi gasesc un reazem serios. Chiar este o reclama, nu stiu pe unde am citit-o, care te indeamna sa uiti de Prozac si sa citesti Platon. Nu e o gluma, lectura e o terapie strasnica la vremuri de criza. Poate actiona ca un antidepresiv puternic. Incercati si luati cate o doza si veti vedea ce bine va face. La mine, un efect garantat are o recitire a catorva pagini de Al. Paleologu. „Conu’ Alecu” era tipul de om care nu protesta nici cand era atacat, insultat, el folosind „politetea ca arma” (expresie care a dat si titlul uneia dintre cartile sale). Se autodefinea drept un „razator”. Pofta lui de ras era o filosofie de viata. Caci una e sa razi „ca proasta-n targ”, si altceva sa detii stiinta de a lua raul in ras, ca un fel de garantie a rezistentei morale si a libertatii de spirit. Pentru el, „nerazatorii” erau niste insi care nu aveau acces la profunzime, neintelegand cu adevarat viata.
Carmen Mihalache

Actualitatea este painea cronicarilor, "un fel de mancare inasimilabila pentru alte categorii de scriitori", dupa cum observa eseistul francez Paul Morand. Cronicar fiind, n-am asadar incotro, ma hranesc din tot ce vad si aud, si reactionez dupa puterile mele. Unul dintre cuvintele obsedante, din actualitatea imediata, este deficit. Romanii nu se dezmint si fac si de aceasta data haz de necaz. Se vorbeste, asadar, de un mare deficit de incredere (in politicieni, evident) si de speranta, care si ea, s-a diminuat cu 25%. A intrat serios la apa. Consum multa presa, dar incerc, de fiecare data, sa-mi asigur, o distanta autoprotectoare fata de exagerari. Catastrofismul nu face, sub niciun chip, casa buna cu mine. De altfel, am ascultat, deunazi, si sfatul unui psiholog, care sustinea ca e sanatos sa "nu catastrofam" (iata ca a aparut un nou verb, nascut de criza) si ca trebuie sa marim gradul de "toleranta la frustrare". E singura "marire" de care am auzit ca am putea sa ne-o aplicam individual. Ca sa rezistam la austeritatea pustiitoare si la inasprirea fiscalitatii. Ma rog, fiecare face ce poate, unii iau masuri anapoda, si tot taie, altii dau sfaturi, si noi le suportam pe toate care cum vin. Eu una ma feresc, ca de un dusman personal, de genul de individ care tot profeteste apocalipsa. Si am mult de furca, pentru ca e genul cel mai raspandit la ora actuala.
Revenind la presa, pentru ca ea este un „aliment” de baza in dieta mea, vreau sa va spun ca am avut placuta surpriza sa citesc (intr-o revista culturala) o relatare despre un fapt rarisim. Venit in Romania, luna trecuta, cu ocazia lansarii unei carti, jurnalistul Mircea Carp (critic acerb al regimului comunist, impotriva caruia vitupera la Europa Libera, in emisiunea „Programul politic”) a facut un gest uluitor, cerandu-i iertare lui Adrian Marino. A facut-o in mod public, reparatoriu, pentru a restabili adevarul si a sterge infamanta invinuire care pateaza posteritatea marelui carturar. A recunoscut ca declaratia data in „Evenimentul zile” (care a publicat, in serial, o ancheta cu mare tam-tam asupra dosarului de la CNSAS a lui Adrian Marino) i-a fost „smulsa”.
Ca s-a lasat influentat de tonul imperios, de la telefon, al ziaristei Mirela Corlatan, si ca s-a „pripit”. Mai spune ca era confuz si dubios ce i-a fost prezentat in acea convorbire, ca nu a vazut documente edificatoare si de aceea trebuie sa ceara iertare lui Adrian Marino, pentru ca altfel nu ar avea liniste pana la sfarsitul vietii sale. Ce proba admirabila de caracter, ce exemplu de urmat! Domnule Carp, chapeau.
Carmen Mihalache

In fata dezastrului si a marilor dureri, cand nu poti sa ajuti direct, iti ramane doar compasiunea pentru cei loviti. Vazand zilele astea imagini de cosmar cu inundatiile devastatoare, am incercat tot felul de sentimente.
Dar m-a fulgerat, mi-a zburat prin minte, mai precis, si un vis olandez. Asa l-am numit eu, si o sa va spun si de ce. Pentru ca olandezii sunt oamenii care au construit o gradina de tara pe un fund de mare si au inaltat niste diguri atat de solide, ca nu au mai avut probleme de vreo cincizeci de ani cu navalirea apelor. Si sunt asa de ingeniosi incat le-a trecut prin cap, mai nou, sa faca o insula in ocean din bidoane de plastic. Ma rog, pare science-fiction, dar ei chiar sunt in stare de lucruri mai mult decat surprinzatoare. Asta in timp ce pe plaiurile noastre istoria se tot repeta si treaba de mantuiala, incropita, se razbuna. De ani si ani se tot bate moneda pe infrastructura (care e sublima, vorba lui Caragiale, dar lipseste cu desavarsire), pe accesarea fondurilor europene. Dar lucrurile nu se misca, drumurile au ramas in stare jalnica, indiguirile nu s-au facut, iar calamitatile curg peste noi cu indaratnicie. Pentru ca totul este facut in pripa si negandit temeinic, fara previziune pe termen lung si analiza de profunzime. La repezeala si imbulzeala, asa "se rezolva" situatiile la noi. Nu numai ploile sunt torentiale (in unele zone de tara, cum e Suceava, de pilda), dar si hotararile de guvern. Care vin potop peste o populatie dezorientata, ingrozita. In fiecare zi suntem prinsi in alta viitura, innamoliti in noi taxe si impozite. Viata noastra mereu se amana, e in alta parte. Unde, nu stiu. Dar poate stiu cei de la guvernare, ca l-am ascultat aseara pe domnul prim-ministru rostind, printre multe altele, un truism: cum ca viata e cel mai de bun pret pe care-l avem. Ca „restul e taiere”, cunoasteti.
Tot uitandu-ma la stiri, aud si ceva de-a dreptul emotionant. O femeie din Sucevita a nascut intre puhoaie. Ca in "Matca", piesa lui Marin Sorescu, unde dramaturgul glorifica forta unei femei fragile, care se lupta cu dezlantuirea oarba, absurda a naturii si cu singuratatea. Acolo e o metafora despre intoarcerea la matca lucrurilor primordiale, si despre iesirea din tragedie prin ctitorire. In ordinea lucrurilor comune, de zi cu zi, asta inseamna constructie si buna gospodarire. Pentru ca, altminteri, iesim din matca si intram in tragedie.
Carmen Mihalache

Avem atatea probleme in tara asta, ca nici nu stim pe unde sa ne mai scoatem camasa, saracie, coruptie generalizata, minciuni in serie, jaf continuu, tenace, sistematic. Subdezvoltare, sisteme sociale in descompunere, sate in agonie, multe dintre ele aflate acum sub ape, luate de viituri cu totul. Bietii nostri tarani cred ca sunt unii dintre cei mai oropsiti oameni de pe pamintul asta, mereu ignorati si inselati de puterea politica. si totusi, unii dintre ei, mai vajnici, au o extraordinara vitalitate si nu-si pierd capacitatea de a face haz de necaz chiar in vremuri de criza. Am auzit de badea acela mucalit, de prin partile Vrancei, care s-a dus sa contribuie si el la fondul Solidaritatea si mi-a placut de cum i-a redus el la ridicol pe domnii de rang inalt si cu ridicole idei “salvatoare”. A luat-o cu el si pe Frumusica, oaia lui (simbolul saraciei taranului roman, dupa cum zice badea-al nostru), si a donat suma de 35 de lei, profitul lui de pe urma a vreo treizeci de hectare, si lana de la mioara. Pai cum altfel? Cand isi bat atatia joc de tine, doar n-ai sa stai cu bratele incrucisate!
Problemele sunt mai mari decat casa, iar Puterea ce face? Ea e ingrijorata, nevoie mare, si inventariaza “vulnerabilitati”. A descoperit ca presa are o influenta nefasta (asta de fapt e o marota, o idee fixa a presedintelui, dar nu e el singurul cu astfel de obsesii), si ca ar reprezenta un pericol pentru securitatea statului. Ehei, ce mare-i nostalgia dupa “iepoca de aur” si cenzura de atunci! Pe cand se tot clampanea aiurea despre idiotenia aia de “om nou”. Adica unul spalat la creier, un simplu executant fara personalitate, fara dorinte, fara opinii. Unii dintre noi mai radeam, pe atunci, si ne-am salvat, fiecare cum a putut el mai bine, de monstruozitatea aceea, dar culmea e ca avem acum printre noi o multime de astfel de “oameni noi”. Care au ajuns sa voteze liber, sa aleaga si sa fie alesi. Ei de fapt sunt foarte vechi si traiesc intr-un regim revolut, cel al totalitarismului. Pe care vor sa-l reinvie cu orice pret, pentru ca democratia si-a cam luat nasul la purtare si nu-i lasa sa-si vada in liniste de invartelile lor, de sfanta lor bunastare. Au devenit, dintr-odata, “pudici” si nu le mai prieste transparenta democratica. Pe care care nu au suportat-o, de altfel, niciodata si o urasc in sinea lor, folosind doar sloganuri de parada in campanii electorale. Ca unii pot sa-si faca astfel de campanii si sa verse numai minciuni, numai presa nu are voie sa deschida ochii oamenilor prin camapaniile ei specifice, prin dezvaluirea adevarului. Adevar care nu-i niciodata absolut si nu apartine nimanui in exclusivitate. si nici nu poate fi ascuns multa vreme. Cine crede lucrurile astea comite o mare prostie. Oho, daca s-ar pune o taxa pe prostie, ce repede s-ar mai iesi din criza!
Oricum, ceea ce este cat se poate de clar e ca avem parte de spectacol jalnic in continuare. De deturnari voite de sens, de viclene diversiuni, de “atentionari” perfide si de prevederi care lasa loc interpretarilor abuzive, periculoase pentru libertate. Ne-am dorit atat de mult libertatea de exprimare, incat nu cred ca ne-o va mai putea lua cineva inapoi. Sau poate sunt eu prea naiva. Optiunea mea pentru libertate, si pentru libertatea de opinie, in special, e categorica. Sper ca si a altora. (Octavian Paler spunea ca “incepem sa murim cand nu mai avem puterea de a opta”- dar esential este sa facem alegeri bune) Am incredere in dezbaterile care vor urma (cica sunt dorite) pe temele atit de grave de la ordinea zilei, si sper ca presa de calitate isi va face datoria aceea veche, de caine de paza al democratiei. Care nu vrea sa taca.
Carmen Mihalache

Din ciclul „La noi ca la nimenea, si uite ce bine si frumos e la altii”, o sa ma urmareasca multa vreme o imagine difuzata la o emisiune tv. Era acolo o doamna in varsta de 80 de ani, miniona, imbracata si coafata cu bun-gust, cu o dantura impecabila, fardata discret, avand accesorii cochete la vestimentatie, care se prezentase la o emisiune de divertisment, ceva de gen karaoke. A cantat, cu o voce puternica, impresionanta, o celebra sansoneta a lui Edith Piaf. Care in engleza (pentru ca doamna era din Marea Britanie) suna „No regrets”. Alegere deloc intamplatoare si foarte elocventa. Intrebata ce-a mai facut in ultima vreme, cum isi petrece timpul etc., doamna a raspuns ca se distreaza cu prietenii, colindand cluburile, barurile. Carevasazica nu avea griji, nu o impovara nimic, si isi traia din plin viata ce-i mai ramasese. Ce sa mai spun de varstnicii din tarile meridionale, care au un chef de viata cat se poate de evident, din moment ce-i observi peste tot, la ore tarzii, prin restaurante, pe terase, discutand cu verva, amuzandu-se, dansand. Iar criza bantuie si pe acolo, dar nu calca in picioare dreptul oamenilor la un trai decent, in care e loc si pentru mici placeri, ceea ce este cat se poate de normal.
Pana acum se vorbea la noi despre doua categorii defavorizate, batranii si copiii. Acum s-a descoperit ca si tinerii o duc foarte rau, adultii la fel, viata buna fiind doar prin alte curti, mai mari si mai aratoase, ocupate de puternicii zilei, cei cu acces direct la resurse, contracte si alte daraveli.
Apropo de copii, care ar trebui de-acum sa se bucure de vacanta, de multa joaca, tocmai mi-a cazut in mana suplimentul „Dilematix”, unde scriu chiar cei mici, si am fost surprinsa de cateva lucruri. Pe langa povestile si visele lor, debordand de o sprintara imaginatie, in care le zboara mintea in fel si chip, alcatuind itinerarii de vacanta in alte lumi, am vazut si un alt gen de articole. Din care reiesea un
simt acut al realitatii, insotit de un spirit critic remarcabil.
Am citit, de pilda, un excelent reportaj (era semnat de o fata din clasa a VII-a) despre „Jungla din mall”. Autoarea descrie, la un mod ironic bine articulat, tipurile numite „pitipoanca”, „movie&food lovers”, „Black and White persons”, „cocalarii”, adica baietii de bani gata („cu un stil gayish, blugi skinny Calvin Klein si ochelari Mark Jacob) alungandu-le in ridicol si derizoriu. Interesant era ca isi punea o problema de substanta, dovedind o apreciabila maturitate de gandire. Ea zice in reportajul ei, istet la culme, ca e pacat ca am luat de la americani doar mall-urile, si ca ea a fost in excursii la Londra si in New-York, unde a vazut ca sunt sute de muzee, expozitii, spectacole si concerte etc. Iar intrebarea ei e urmatoarea: „Daca am preluat atatea chestii de la altii… de ce nu le-am luat si pe cele bune?” Chiar asa, de ce? Si cum se face oare ca la noi se tot inmultesc specimenele, in dauna oamenilor adevarati?
Carmen Mihalache

Cred ca una dintre cele mai bune prietene ale omului este memoria. Ea este cea care ne sopteste in urechi, din cand in cand, cate ceva placut, schimbandu-ne starea de spirit. Imi amintesc astfel de perioada mea botosaneana cu inima tresaltand de bucurie, vorba lui Creanga. Acolo l-am cunoscut pe Stelian Preda, ca director al Teatrului "Mihai Eminescu" si am inceput o frumoasa colaborare, plina de satisfactii profesionale, de impliniri. Era un director indragostit patimas de teatru, ambitios, tintind mereu tot mai sus. Avea un orgoliu profesional pe deplin motivat de reusitele care nu au intarziat sa apara, pentru ca la Botosani, in teatru, chiar se intamplau lucruri cu adevarat importante. Instaurase un climat de efervescenta creativitate, fiind deschis spre noi provocari, era infatigabil in a face proiecte si a declansa energii constructive. Veneau acolo, chemati de el, regizori de prima marime, se montau piese in premiera absoluta, experimentele erau incurajate. Sus, in teatru, era Sala Studio, mandria directorului, pentru ca el o nasise. Acolo se petreceau tot felul de minunatii, se cautau noi forme de expresie spectaculara, era un laborator de cercetare, un fel de columbariu forfotind de idei indraznete, bantuit de duhul unei mult ravnite libertati creatoare. A fost un timp frumos, ca une été indienne (cea din melancolica melodie a lui Joe Dassin, foarte la moda pe atunci), pe care, inlauntrul meu, as vrea sa o pastrez pentru totdeauna. Vremea scursa a sters si diferenta de varsta dintre mine si fostul meu director de la Botosani, intre noi legandu-se o tandra prietenie umana si artistica. De cate ori ne vedem, vorbim numai despre teatru. Stelica e neobosit, are in el un viu neastampar, e mereu pus pe vreo noua isprava. Citeste, cauta texte, revine la mai vechile lui pasiuni romantice, la teatrul istoric, isi perfectioneaza mestesugul, tehnicile, in fine, nu are odihna, scena, teatrul, insemnand chiar viata lui. Un artist autentic nu iese niciodata la pensie. Pasiunea in el este torida, ca o invincibila vara. Cum Stelian Preda s-a nascut chiar in acest anotimp si implineste acum o varsta respectabila, chiar daca tineretea lui interioara e nealterata, ii urez La multi ani fericiti, cu noi izbanzi in profesia pe care atat de mult o iubeste! Deseara il voi vedea in noul lui spectacol „Vietile unui vis – Teatrul” (la Centrul de Cultura „George Apostu”), fiind convinsa ca visatorul romantic incurabil ne va darui alese momente de emotie si bucurie.
Carmen Mihalache

A fost o vreme urata, apasatoare, ploioasa, de parca era desprinsa din poezia lui Bacovia. Se parea ca asculti pustiul si gandul zbura spre locuintele lacustre. Mie mi-a sarit insa in minte si un scurt poem bacovian cu tenta sociala, in care versurile suna cam asa, citez aproximativ, din memorie si le insir "prozaic": eu sunt un monstru printre voi, urzind un dor de vremuri noi, si-n lumea asta abia incap, dar am sa dau curand la cap. Ei, cam asa se-ntampla si acum, cand multi sunt aceia care nu-si mai gasesc locul intr-o lume tot mai straina si ostila. Si chiar daca nu sunt monstri (in poezie era o figura de stil), si-ar dori, oricum, vremuri noi, si nu s-ar da in laturi pentru asta sa dea unora la cap, vinovatilor pentru dezastrul in care am ajuns. Ceea ce n-ar fi bine, fiindca violenta naste violenta. Dar vinovatii trebuie identificati si trebuie sa plateasca. Numai ca asta e teribil de greu la noi. Toti arunca pisica moarta in ograda celuilalt si arata cu degetul in alta parte. Desi noi avem un proverb foarte graitor despre cainele care moare de drum lung si prostul de grija altuia. Se vede insa ca oamenii nostri politici nu se pricep la paremiologie. Dar oare la ce se pricep? In mod cert, la bolmojirea lucrurilor si la adancirea starii de haos. Cand ii vezi si ii auzi, ai senzatia ca asisti la joaca unor copii debili mintali, care tot striga "ba tu, ba voi!" si chestia asta cu asumarea raspunderii (vai ce grav, ce serios suna!, realitatea fiind alta, in fapt) e tot o gogorita. Pentru ca niciuna dintre masurile preconizate de actualul guvern nu dovedeste minimum de simt de raspundere vizavi de soarta oamenilor si a tarii. Jaful si abuzurile continua, risipa banilor publici fiind joaca preferata a unora dintre cei care au in mana painea si cutitul. Auzim de salarii aberante, de femei de serviciu si soferi platiti regeste fata de oamenii care si-au ros ani de zile coatele pe bancile unor scoli inalte si au profesii de mare importanta sociala. Nu am nimic, Doamne fereste, cu meseriile respective, dimpotriva, ii respect pe toti cei care muncesc in mod cinstit pentru a-si cistiga traiul. Dar niste criterii logice de repartizare a veniturilor trebuie sa existe, totusi! Iti mai ajung apoi la urechi stiri despre sume fabuloase aruncate pe apa sambetei pentru niste investitii aiuristice, te stai si te crucesti (ca tot incearca unii alesi „sa se puna bine” cu Dumnezeu, alocand fonduri insemnate pentru lacase de cult, pictura bisericeasca, etc.- iarta-i Doamne, pentru ipocrizie!) intrebandu-te cum de sunt posibile asemenea aberatii cand tara arde. Sunt mult prea multe anomalii in Romania. Si ele ne imbolnavesc pe toti, ne alunga orice chef de viata. Desi viata e tot ce ne mai apartine, singurul nostru drept inalienabil, ca altele ne sunt mereu luate cu japca. Furate, de fapt, la modul cel mai dureros, ca intr-o operatie fara anestezie.
Carmen Mihalache

Ieri am venit acasa incarcata de iasomie. Am trecut prin piata sa-mi iau niste capsune de Satu Mare si o bucata de cas (asa imi manifest eu solidaritatea, cumparand produse romanesti) si am vazut o batranica de care mi s-a facut mila. Avea un brat mare de flori si te ruga insistent sa iei cateva, aratandu-ti cat de bogate a facut buchetele si imbiindu-le sa le mirosi. I-am dat cat mi-a cerut, nu m-am tocmit deloc. Oare la iarna ce va mai vinde, ma intrebam. Acum mai sunt flori, se mai incropeste o legaturica de verdeata, dar astea se vor termina. Ca vara nu-i ca iarna, nu-i asa? La iarna nu stiu cum vor rezista sarmanii nostri batrani de care te izbesti peste tot si ai caror ochi poarta in ei atata tristete, ca te cutremuri. Nu ai cum sa ramai insensibil, indiferent la privelistea asta. La ce lipsuri, umilinta si chinuri le este supusa batranetea, de care nu scapa nimeni, de altfel! si in coltul strazii mele e un batran in baston care se tot invarteste pe langa treptele unei cofetarii, mai scoate o gramajoara de fructe la vanzare, niscaiva floricele, mai cara niste ambalaje, ca sa castige si el cativa banuti. Are o disperare muta in ochi, nu intinde mana sa ceara, isi cauta mereu de treaba, dar il simti cat e de ratacit in lumea asta tot mai urata si ticalosita. Si cred ca nu intamplator, tot zilele acestea, cand se iau hotarari de o duritate si un cinism atroce, mi-a cazut sub ochi un fragment din romanul “Nu exista tara pentru batrani” de Cormac McCarthy, publicat intr-o revista literara. O carte rascolitoare (a fost si ecranizata, in 2005, de fratii Coen, intr-un film de Oscar), cu adevaruri crude, in care oamenii traiesc intr-o infricosatoare lume de granita, dominata de un rau straniu, si mor violent. Dupa jaful banilor publici, tolerat de autoritati, acum s-a trecut la masuri care pun in pericol existenta unor largi categorii de oameni, si asa defavorizati de un sistem inechitabil, haotic, preferential, discretionar (avem cel mai inegal sistem de distributie a veniturilor din Europa). Si suntem avertizati ca pot urma masuri mult mai radicale. Ce poate fi mai radical decat a fi sau a nu fi? Aceasta-i intrebarea. Cum Dumnezeu, in aceste conditii, se mai poate vorbi despre “protejarea resursei umane”? si cum se mai poate sa apari in fata oamenilor, “sa zambesti” (cu zambre) si sa afirmi ca nu ai nimic de pierdut? Nu-mi place populismul ieftin, propagandistic, mintea mea gandeste in termeni liberali, dar din partea inimii, orientarea mea e de stanga. Sunt pentru protectie sociala si pentru un trai decent, omenesc, al tuturor cetatenilor unei tari cu pretentii de civilizatie si europenism. Nu numai “cancerul bugetar” are nevoie la noi de tratamente aplicate urgent, ci si cinismul nemasurat al celor care sacrifica, in primul rand, pe cei slabi si neajutorati.
Carmen Mihalache

Sunt de cateva zile la Buzau, la Gala Vedetelor. A fost o vreme mohorata, ploioasa, cu un vant taios, de noiembrie. Meteorologii spun ca de vina e norul acela de cenusa vulcanica din Islanda. Iar un gust de cenusa am avut in toata saptamana asta. Nu m-am mai bucurat pe deplin, ca in alte dati, la un festival de teatru. Desi am vazut spectacole bune, interesante, si un public iubitor, dornic de teatru. Orele de teatru erau ca o bresa in timp ca o evaziune, pentru ca in rest eram cu ochii la televizor si in ziare sau vorbeam cu colegii despre starea noastra actuala atat de precara, de ingrijoratoare. Incercam sa nu ne abandonam unui sentiment de disperate si sa gasim in noi puncte de reazem.
Si ne-a ajutat, in cele din urma, tot teatrul. Miercuri eu am ramas in camera de hotel sa urmaresc mitingul si comentariile reporterilor de la fata locului. M-au urmarit mai ales, figurile oamenilor in varsta, a pensionarilor necajiti care se adunasera acolo, in piata.
Cata disperare si neputinta era intiparita in trasaturile fetelor lor marcate de timp! Iar seara, la teatru, am vazut,, parca in prelungirea zilei, o piesa celebra a lui Samuel Beckett, „Sfarsit de partida”.
Cu actori mari de la Teatrul Bulandra, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Razvan Vasilescu, Mihai Constantiniu, reuniti sub bagheta regizorala a lui Alexandru Tocilescu.
Un spectacol despre batranete, decretitudine, infirmitate, desperare si singuratate. Cu doi batrani, parintii lui Hamm, care isi duc traiul ce le-a mai ramas in doua pubele. Si totusi, pentru cei care stiu teatrul lui Beckett, in sensul profund al literei sale, in tesatura textului, se gasea o minunata lectie de demnitate. In ciuda degradarii exterioare sau chiar in pofida acesteia, omul, ne transmite dramaturgul irlandez, trebuie sa-si infrunte destinul potrivnic si sa-si traiasca viata cu demnitate.
Atata vrem si noi. Sa putem duce o viata normala, decenta, fara spaime. De foame, de frig, de saracie. Care, toate dezumanizeaza, il coboara si il umilesc pe om. In piesa lui Beckett, personajul principal spune un banc. E vorba in el despre un lord care se duce la un croitor ca sa-i faca o pereche de pantaloni. Si prima oara, croitorul ii spune ca nu i-a iesit bine turul, a doua oara slitul, spoi mansetele, si-l tot amana, pretextand ca mai are de lucru. La care, lordul se infurie si-i zice cum Dumnezeu a facut toata lumea in sase zile. Da, dar nu vezi ce lume!, i-o intoarse croitorul, pe cand eu am facut o strasnica pereche de pantaloni! Ei da, ca lumea-i imperfecta, chiar daca e lucrare divina, nu-i o noutate. Dar si atat de stricta, de corupta, de plina de inselaciune, lacomie si hotie ca la noi, mai rar! De douazeci de ani, unii au trait, s-au indestulat furand, ca-n pampas, fara sa dea socoteala nimanui. In timp ce oamenii onesti se tot adanceau in nevoi, in saracie. De aceea acum s-au trezit, in sfarsit, si isi cer dreptul lor la o viata demna.
Carmen Mihalache

Viata asta nu e gluma, nu e vis, e abis, vorba unui poet. Si parca nicicand nu am simtit mai direct acest adevar. Ne pravalim vertiginos, ne-nfundam, ne ducem in gol. Am vrut sa fim liberi si nu am stiut ce sa facem cu libertatea noastra. Stiti ce zicea un cersetor care de ani de zile doarme sub cerul liber? Sunt liber in ultimul hal! Cam aici se poate ajunge, nici macar nu-i greu, conditiile sunt din ce in ce mai prielnice.
Nu ne-am vandut tara (vorba vine, pentru ca s-a intamplat ce e mai rau, dincolo de reactiile emotionale si de parada cu "patriotismul", cei isteti lucrand strict in folosul lor), dar am dat-o pe mana unor iresponsabili. Asta ca sa ma exprim cat mai literar si elegant cu putinta. Pentru ca vorbe grele se arunca acum din belsug, de parca insultele si vociferarile ar rezolva ceva. Spun asta cu tristete, intelegand nevoia oamenilor de a rabufni, de a numi raul, fiindca le-a ajuns cutitul la os in situatiile limita pe care le traversam, dar nu pot sa nu ma gandesc si la faptul ca lucrurile e bine sa se rezolve pe calea ratiunii. Dar mai are romanul macar mintea cea de pe urma? Ramane de vazut. Ca s-o dam si pe gluma, totusi, ca disperarea nu-i tocmai productiva, poate ca ar fi trebuit ca ai nostri guvernanti sa intre in legatura cu batranul indian trecut de 80 de ani, care e un fenomen, din moment ce sustine ca de 7o de ani traieste cu aer si meditatie. Numai piele si oase, el are, cica-se, o gaura in cerul gurii. Cu cine comunica pe acolo, cu ce energie e alimentat, numai el stie. Dar, daca si-ar vinde secretul guvernatilor nostri, acestia ar fi, cu siguranta, fericiti. Ar implementa "metoda" si nu ar mai avea probleme cu oamenii care striga ca vor muri de foame. De, ce sa fac si eu ? Umor negru, de spanzuratoare, ca altul nu am la indemana in context.
Ca sa schimb nitelus subiectul, desi toate drumurile duc tot spre ce ne doare mai tare, am sa-l citez aici pe academicianul Eugen Simion, prezent saptamana trecuta la Bacau pentru decernarea titlului de Doctor Honorius Causa al Universitatii "George Bacovia". El spunea ca: "nu-mi plac oamenii eminenti care rateaza, imi plac oamenii eminenti care-si duc proiectele pana la capat". Cata nevoie am avea de astfel de oameni! Nu neaparat eminenti, dar care sa-si vada corect, eficient de treaba lor, sfintind locul pe care il ocupa. Ca de amatori plini de suficienta si infumurare, de guralivi incompententi care tot agita planuri, programe de iesit din criza, nerealiste, neviabile, aiuristice, daca nu tampe sau de-a dreptul cinice, suntem satui.
Carmen Mihalache

Nu-mi plac oamenii care au pareri definitive. De altfel, stiu bine (am simtit-o de multe ori in chip direct) ca numai prostii sunt dominatori. Cei inteligenti pot fi concesivi, relaxati, lasand, de fiecare data, ceva de la ei. Vorba cuiva, pe care o reproduc pentru ca-i adevarata si haios spusa: "Desteptii se impart in mai multe categorii. Prostii, in schimb, nu se impart, ei doar se inmultesc". Dezolanta realitate, de necombatut! Cand simt o teribila oboseala ascultand pretentiile prostilor si cand sunt saturata de obraznicia lor fara margini, caut ceva care sa ma vindece de rau si de urat. Si ma bucur de orice mica descoperire care ma ajuta sa ies dintr-o stare "naspa" (aici platesc tribut argoului juvenil, simpatic si expresiv, uneori). In weekend, de pilda, imi ingadui luxul sa cercetez programele tv, sarind peste tampeniile telenovelistice, doar-doar oi gasi ceva care sa ma amuze, sa-mi aduca o tara de aer proaspat. Asa am dat peste un serial istet si cat se poate de agreabil si pilduitor. In traducere romaneasca el a capatat titlul "Barbatii, un rau necesar", in original el numindu-se Men in trees, adica "Barbati in copaci". Unde, unde sa fie acel locsor in lume in care ei sa fie de zece ori mai multi decat femeile? Ei bine, e vorba despre un orasel tocmai din Alaska, Elmo. Acolo ajunge, printr-o intamplare nedorita a sortii, Marin, o autoare de mare succes monden din New-York. Aflata in pragul unui matrimoniu, tanara plina de sarm, recunoscuta specialista in relatii umane, in cele de cuplu, in special, afla cu stupoare ca logodnicul ei o insala. Chiar sub ochii ei. Cumplita ironie! Cea care scrie carti de psi-help, dand sfaturi practice de viata celorlalti, se trezeste brusc intr-o totala deruta si in pragul depresiei. Hotarata sa iasa din nenorocita si penibila situatie, Marin, temerara de felul ei, luand in piept adversitatile sortii, pleaca la un capat de lume, in Alaska. Vrea sa-si promoveze ultima carte in Elmo si are acolo intalniri pline de haz cu cititorii, cu diversi oameni. Si, mai cu seama, are revelatia ca se poate trai altfel, deschis, sanatos, onest, curat, nu ca in mediul artificial si agitat al societatii newyorkeze. Sunt in serial scene de umor delicios, peripetii pline de culoare si de invataminte. In Elmo, oamenii se aduna la bar, in orele libere, si comenteaza tot ce se petrece in oraselul lor, punand la cale diverse lucruri. Au o viata dura, aspra, muncesc mult, dar au si o multime de bucurii simple, marunte. Si mai presus de toate, in acel tinut atat de friguros, prin contrast, ei sunt calzi, prietenosi, solidari, sarind in ajutorul semenilor. Marin, interpretata de Anne Heche, o actrita fermecatoare prin naturalete, spontaneitate, simtul umorului, se integreaza micutei comunitati, facandu-se utila, in felul ei. Se angajeaza la radioul local, consiliind cuplurile in deriva. Face in continuare o serie captivanta de descoperiri, incepe sa simta gustul vietii in natura, leaga prietenii adevarate.Traieste din plin, depaseste situatiile dificile, le lasa in urma si merge mai departe. Sunt multe lectii de viata in acest serial de buna calitate, amuzant, cu umor inteligent, reconfortant.
Carmen Mihalache

Cum vremurile sunt cat se poate de tulburi, ticaloase, as putea spune, e musai sa ducem o viata prudenta, sa ne schimbam comportamentul si sa ne facem planuri. Pe termen scurt si mediu, cu conditia sa ne tinem de ele. Si e bine ca in calculul pe care ni-l facem sa luam in considerare si un posibil esec. Din pacate, nu reusim intotdeauna ceea ce ne propunem, pentru ca fiinta umana nu se conduce numai dupa ratiune, asa cum ar fi ideal. Natura noastra e duala, emotiile si instinctele impingandu-ne, adeseori, spre luarea unor decizii pripite, care se intorc impotriva noastra, cu urmari greu de suportat. Lipsa ratiunii naste monstri, dupa cum o stim. Cu multa vointa insa, mai ales atunci cand situatia e grava, putem obtine un self-control mai puternic. Iata ce spune un specialist ca trebuie facut in actiunea de a indeplini un plan conceput pentru iesirea dintr-o criza personala, de plida: sa ne impartim pe etape programul hotarat, sa vorbim despre acest lucru familiei si prietenilor, pentru a beneficia de sprijinul lor si pentru a constientiza mai precis un eventual fiasco, sa ne aducem constant aminte de ce avantaje am putea obtine, sa ne oferim cate o mica recompensa cand am strabatut o etapa si sa tinem evidenta progreselor inregistrate. Cei care au procedat in acest fel, ne asigura psihologii experimentati, au castigat batalia cu ei insisi, izbutind sa-si modifice felul de viata, sa aiba un alt gen de comportament. Unul pozitiv, motivant, datator de incredere. Merita sa-i ascultam, in fond, nu avem nimic de pierdut.
Pentru cei care traiesc in cuplu e nimerita, oricand, o imbunatatire a relatiei lor. Dar putini sunt aceia care se pot lauda ca detin secretul mult doritei armonii conjugale. Am admirat, dintodeauna, din zbuciumata si colorata noastra viata artistica, un formidabil cuplu de actori. Amandoi talentati, niste monstri sacri ai scenei si filmului romanesc, pe numele lor Mariana Mihut si Victor Rebengiuc. In timp ce pe prima pagina a ziarelor vezi mereu stiri despre scandaluri amoroase, despartiri cu cantec, cu nabadai, divorturi urate, cu dezvaluiri vulgare, rafuieli publice si umflate pretentii materiale, cei doi minunati artisti au o casnicie de 43 de ani. Intrebat cum de au rezistat atata vreme, Victor Rebengiuc a raspuns, razand: "Domnule, secretul este sa nu auzi intotdeauna ce spune celalalt. Si sa nu vrei sa-i raspunzi cu orice pret la nivelul si la tonul cu care iti spune ceva! Trebuie sa intelegi ca sunt perioade mai dificile cateodata si asta e, ne-am inteles foarte bine pana la urma, pentru ca toate micile dispute pe care le-am avut au sfarsit in veselie, ne-am amuzat, asta a fost!" Da, e frumos asa, dar cati sunt in stare de "mestesugul" asta afurisit de greu?
Carmen Mihalache