Posesiile sunt necesare pentru viaţă. Dar posesiile pot dobândi o asemenea importanţă în viaţa cuiva încât să devină obsesii. Când cineva este atât de consumat de lucrurile pe care le-ar putea avea încât nu mai aude chemarea urgentă a lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă a încurcat ordinea priorităţilor. Aşa este şi omul din Evanghelia de astăzi, care îi cere lui Isus să vină să îi spună fratelui său să împartă cu el moştenirea familiei lui. Isus nu are nimic împotrivă ca el să aibă mai multe bogăţii, nici nu este împotriva faptului de a se face dreptate între acest om şi fratele lui. Isus este mai degrabă dezamăgit de faptul că după ce a ascultat predicarea lui, prima grijă a acestui om a rămas în continuare partea lui de moştenire.

Isus, temându-se că ar putea fi mai mulţi oameni în mulţime asemenea acestui bărbat, s-a întors spre ei şi le-a spus: “Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are” (Luca 12,15). Lăcomie? Ce lăcomie? Bărbatul cerea doar să se facă dreptate între el şi fratele lui. Nu ar trebui oare ca un om al lui Dumnezeu să fie preocupat de corectitudine? Ba da. Isus ne avertizează că lăcomia vine sub diferite înfăţişări, chiar şi sub înfăţişarea dreptăţii. Aţi auzit vreodată un om respectabil opunându-se planurilor de creştere a ajutoarelor sociale: “Am lucrat toată viaţa şi mi-am plătit taxele. Cum poate guvernul să cheltuiască banii mei dând ajutoare unor indivizi care nu fac altceva decât să stea toată ziua şi să se drogheze?” Pare un argument plin de dreptate şi corectitudine. Dar poate fi într-adevăr lăcomia deghizată. De aceea Isus ne avertizează şi subliniază: “Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie”. Lăcomia poate fi pe faţă sau subtilă, conştientizată sau nu. Trebuie să ne păzim de lăcomie în toate formele ei.

Isus nu osândeşte nici bogăţia ci pur şi simplu îl face atent pe om spre a nu-şi face dintr-însa un idol, care să ia locul Domnului, al unicului Domn. Îl dojeneşte pe cel ce-şi adună comori pentru el şi care nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu. Siguranţa omului nu-i este dată numai de ceea ce el a adunat, ci de valorile propriei sale vieţi. Pofta de averi îl sărăceşte pe om, îl face neom, neomenos şi în ultima analiză, îl face chiar orb.

Pentru a ilustra cele spuse de el, Isus relatează Parabola bogatului nebun. Când citim parabola ne întrebăm: “Ce rău a făcut acest om?” Să ne gândim. A muncit cinstit pe moşia lui. Pământul a dat rod bogat, după cum era de aşteptat. Omul a decis să îşi construiască un hambar mai mare pentru recoltă pentru ca să poată trăi liniştit tot restul vieţii sale. Doar că nu ştia că restul vieţii sale însemna mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Isus îl prezintă ca o exemplificare a lăcomiei, deşi el nu a luat banii nimănui. Nu a făcut ceva greşit. Lăcomia lui constă în ceea ce nu a făcut. Sir Fred Catherwood a spus că lăcomia este “credinţa că nu există viaţă după moarte. Adunăm ce putem, cât timp putem şi oricum putem şi apoi ţinem de toate acestea cu putere”. Acum vedem de ce omul bogat constituie un exemplu pentru lăcomie. Vedem de ce Isus a fost atât de aspru în privinţa lăcomiei. Lăcomia este adorarea unui alt dumnezeu. Numele acelui dumnezeu este Mamona sau Bani sau Materialism. Evanghelia de astăzi ne invită să credem în Dumnezeul lui Isus Cristos, singurul care poate da viaţă veşnică, şi nu în dumnezeul acestei lumi, care ne dă promisiuni false de nemurire prin acumularea de posesii.

Pr. Gabriel Bacoşcă Ţernă, vicar la Parohia Romano-Catolică „Fericitul Ieremia” Bacău

În „Jurnal de scriitor”, răspunzându-i unui individ care-l „ataca” grosolan, semnând însă cu un pseudonim, F.M. Dostoievski scria: „Sunteţi un mascat, leit ca aceia care umblă la sărbătorile de iarnă. Şi mai ştiţi ceva? Nicio singură clipă, cât de mică, nu m-am lăsat indus în eroare; imediat mi-am dat seama cine se ascunde sub mască şi resimt o mare satisfacţie, căci de aici vă văd nasul lung: eraţi sigur că voi lua drept faşă adevărată o mască de clovn de pe un afiş. Să mai ştiţi că v-am răspuns puţin cam ireverenţios numai pentru că l-am recunoscut imediat pe cel travestit”.

În aceeaşi notă, dar mult mai virulent, în Parerga şi Paralipomena. Omisiuni şi adăugiri, Arthur Schopenhauer nota despre aceeaşi dubioasă specie de critici care, ascunzându-se după un pseudonime straşnic păzite, săvârşesc adevărate ticăloşii morale, transformând binele în rău sau viceversa: „Netrebnicule, spuneţi numele! Căci nici un om cinstit nu atacă, deghizat şi mascat, oameni care merg cu chipul descoperit. Numai măscăricii şi ticăloşii se dedau la aşa ceva.

Deci, netrebnicule, spune-ţi numele! (…) Cel ce nu-şi spune numele este o canalie; acesta trebuie să fie cuvântul de ordine printre toţi scriitorii oneşti. Şi, dacă mai târziu, unul dintre aceştia din urmă va reuşi să-i smulgă capa ce-l face invizibil vreunuia dintre neisprăviţii care a trecut prin furcile caudine şi, apucându-l de ureche, îl va aduce la lumina zilei, păduchele astfel dat de gol va stârni cea mai straşnică veselie”.

În „România literară”, Ioana Pârvulescu prezintă o altă perspectivă a pseudonimului, ca artă a camuflajului: „În vremurile în care scrisul era o meserie mai primejdioasă decât astăzi, fiindcă îţi putea aduce nu numai batjocura, ci şi oprobriul public, exilul, închisoarea sau chiar moartea, pseudonimul ţinea de arta camuflajului. Uneori se ascundeau sub gluga numelui care te face nevăzut şi îndrăgostiţii”. Perspectiva pozitivă poate fi extinsă însă şi asupra unor pseudonime devenite veritabile renume în istoria literaturii: Daniel Defoe (Daniel Foe), George Orwell (Eric Arthur Blair), Guillaume Apollinaire (Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris de Kostrowitzky), Lewis Carroll (Charles Lutwidge Dodgson) Mark Brandis (Nikolai von Michalewsky), Mark Twain (Samuel Langhorne Clemens), Michael Innes (J. I. M. Stewart), Molière (Jean-Baptiste Poquelin), Novalis (Friedrich Leopold), Pablo Neruda (Neftali Ricardo Reyes Basoalto), Tristan Tzara (Sami Rosenstock), Tudor Arghezi (Ion D. Theodorescu), Voltaire (François-Marie Arouet)…

Misoginismul agresiv le-a determinat pe unele scriitoare talentate să se refugieze sub pseudonime de bărbaţi. Unul dintre cele mai şocante exemple este cel al lui J(oanne). K. Rowling, căreia i s-a sugerat că seria Harry Potter nu ar avea aşa mult succes în rândul băieţilor dacă ar fi semnată cu un nume de femeie, aşa că a recurs la compromisul de a utiliza iniţiale, pe jumătate false, întrucât K-ul nu vine de la un al doilea prenume al său.

Născută la Paris, Amantine Lucile Aurore Dupin este cunoscută în istorie aproape exclusiv prin numele ei masculin, George Sand. Aceasta şi-a publicat toate textele sub acest pseudonim, însă nu s-a oprit doar aici: a făcut mare vâlvă în acea perioadă pentru că purta îmbrăcăminte masculină şi fuma tutun în public, activităţi total interzise femeilor în acea perioadă. Autoarea romanului Jane Eyre, Charlotte Bronte, este una dintre cele mai celebre romanciere din toate timpurile. Cu toate acestea, Jane Eyre a fost scris iniţial sub un pseudonim masculin, Bell Currer, identitate necesară pentru a reuşi în acea perioadă în care textele erau judecate şi criticate sexist. Publicarea romanului Jane Eyre sub numele real al scriitoarei s-a făcut numai după moartea acesteia.

În Alice în Ţara Oglinzilor, minunata carte semnată de Lewis Carroll, citim: „’E neapărat ca un nume să însemne ceva?’ a întrebat Alice cu îndoială. ‘Bineînţeles că trebuie’, îi răspunse Humpty Dumpty, cu un surâs. ‘Numele meu înseamnă forma mea şi ce formă frumoasă! Cu un nume ca al tău, ai putea avea orice formă’”. Lewis Carroll este pseudonimul lui Charles Lutwidge Dodgson…

Astăzi, din păcate, mai mult decât în vremea lui Schopenhauer şi Dostoievski, şi arta pseudonimului s-a degradat foarte mult. Ea este utilizată mai ales pe forumuri, pentru a înjura. Alese fără cultură sau imaginaţie, fără umor, numele de împrumut au devenit nu doar un semn de laşitate combinată cu frustrarea şi violenţa verbală, ci, de multe ori, o expresie a huliganismului.
Ion Fercu

Ce mai înseamnă astăzi să te măriţi sau să te însori? Nu mare lucru, faţă de vremurile de altădată. Când familia era socotită celula de bază a societăţii, şi căsătoria un lucru foarte serios. Azi, mulţi cred că instituţia căsătoriei e desuetă şi aleg să trăiască în concubinaj sau mai nou spus, în uniune consensuală. S-a liberalizat şi noţiunea mariajului tradiţional, iar oamenii nu mai simt presiunea necesităţii de ”a-şi face un rost în viaţă”, legându-şi destinul de o altă persoană.

Divorţul a devenit ceva obişnuit, un fapt divers, şi nu mai e nicio problemă în a-l obţine când şi cum vrei. Dar, deşi în presa occidentală se vorbeşte mult despre declinul instituţiei despre care vorbim, se pare că, la noi, lucrurile stau încă bine. Adică românii ajung mai des la starea civilă pentru a spune „da” decât prin alte părţi ale lumii.

Potrivit unor sondaje, 8o% din populaţie consideră că această instituţie nu e deloc învechită, şi există destule anchete sociologice care ne spun clar: oamenii căsătoriţi au parte de mai multă fericire în viaţă faţă de celibatari. Buun! Numai că modelul pe care se bazează căsătoria la noi este în continuare unul de tip romantic, după cum constată domnii sociologi şi psihologi. Model în care dragostea e pusă pe primul plan, ea fiind cea care face sau desface totul. Dacă se iubesc, maică! – le auzi exclamând duios pe niscaiva candide mătuşici.

Cu dragostea nu-i de glumit, e adevărat, a spus-o Musset şi au repetat-o atâţia alţii. Doar că ea nu ţine, e cel mai fragil, instabil sentiment (copil pribeag, cum sună cunoscuta arie din Bizet). Pentru o căsătorie e nevoie de mult mai mult, ea fiind o construcţie pentru care trebuie să faci eforturi constante. Să renunţi la orgolii, să fii fidel, tolerant şi solidar cu partenerul, să-i fii alături, să-i acorzi încredere şi suport moral în clipe de cumpănă, să participi material pentru bunăstarea şi echilibrul familiei, etc. Eforturi în doi, însă, pentru că nu e onest ca numai unul să tragă la căruţa conjugală. Dacă tot s-au băgat în jug!

Cert este că nu e bine să privim căsătoria la modul ideal, şi că o atitudine lucidă e cea mai potrivită. Dar ce te faci atunci când bărbaţii, de par examplu, conservă nişte convingeri pur machiste, crezând că numai lor li se cuvin anumite drepturi, iar ţie, consoartă, îţi cer să fii înţelegătoare, răbdătoare, supusă, iertătoare la nesfârşit faţă de micile sau marile lor păcate. Deşi, păcătoşi suntem cu toţii. Ei, dar pentru o femeie, de cele mai multe ori, lucrurile stau altfel.

Căci iată ce scria Mihail Sebastian într-o cronică despre romanele lui Henriette Yvonne Stahl: „O femeie lucidă este un martor intolerabil pentru un bărbat, chiar atunci când îl iubeşte. Ridicolul, în formele cele mai imperceptibile, nu-i scapă. Sunt gesturi de vanitate virilă pe care nu le iartă, sunt mici semne de meschinărie pe care le identifică, sunt inocente sau grave terori pe care le suportă numai pentru plăcerea de a le observa”. Ehei, uneori, adică de cele mai multe dăţi, a fi tolerant într-o căsnicie înseamnă să ştii să închizi ochii când trebuie. Pentru că luciditatea (câtă luciditate, atâta dramă) te poate costa mult.

Am fi dorit să evităm repetiţia din titlu, dar n-a fost chip, pentru că anulam intenţia de a discuta un singur aspect lingvistic: cu -l sau fără -l? Este vorba despre numele satului Frumuşelu, din comuna Glăvăneşti, judeţul Bacău.

După normele ortografice recente (nu neapărat invocăm DOOM-ul din 1982 sau 2005, ci ne referim la îndreptarele ortografice din ultimele decenii), numele localităţilor reprezentate printr-un singur cuvânt nu se articulează nici la singular (Bacău, nu Bacăul), nici la plural (Bucureşti, nu Bucureştii).

Dacă avem toponime alcătuite din minimum două cuvinte, primul dintre acestea (termenul generic) se articulează doar dacă are legătură cu următorul/următoarele. Aşadar, vom scrie Târgul Frumos, dar Târgu-Ocna, Podul Turcului, dar Podu-Olt, Gârlenii de Sus, dar Bolintin-din-Deal, pentru că putem reconstitui enunţuri ca /târgul e frumos/, /podul e al turcului/ şi /Gârlenii sunt de sus/.

Localitatea Frumuşelu – atestată la 24 iulie 1428, în vremea domniei lui Alexandru cel Bun – este de o seamă cu Glăvăneştiul, satul de reşedinţă al comunei. „Tezaurul toponimic al României. Moldova“ (1991) ne informează cu privire la variantele denumirii localităţii: Frumuşălu(l) (1774), Frumuşele(le) (1835), Frumuşanu(l) (1844), Frumosu(l) (1856). Dragoş Moldovanu, coordonatorul dicţionarului apărut sub egida Academiei Române, propune revenirea la forma articulată a toponimelor, ceea ce este imposibil, de vreme ce vorbitorii preferă varianta cea mai simplă, iar lucrările normative din ultima jumătate de veac exclud utilizarea articolului hotărât enclitic.

„Toponimia românească“ (1963) a lui Iorgu Iordan consemnează, de asemenea, formele articulate, dar ca material de lucru pentru specialişti. Frumuşelu(l) e încadrat între „Numele topice care arată o însuşire a locului“, sub genericul Frumoasa, cu variantele Frumuşeni, Frumuşica, Frumuşiţa (din lat. formosus); Muşata, Muşatu, Muşeteşti, Muşeteasca (din aromânul muşat „frumos“); Crasna, Crasnicola, Crăsani, Crăsnăşeni (din vechiul slav crasin „frumos“); Lepşa, Lepşuleţu (din slavul lep „frumos“). N. A. Constantinescu, în „Dicţionar onomastic românesc“ (1963), înregistrează variantele Frumosu, Frumuşanu, Frumuşelu, Frumuşica, Frumoşeiu, Frumuşiţa, Frumuzachi, Formos atât ca nume de persoană, cât şi ca nume de locuri.

Am mers în satul cu pricina (duminică, 28 iulie 2013) şi am vorbit cu oameni care, rostindu-şi numele satului, nu aveau în atenţie niciun -l final. I-am întrebat dacă ştiu de scrierea în vreun act a buclucaşului -l şi m-am ales cu răspunsuri negative. Am vizitat-o apoi pe profesoara de limba şi literatura română Tatiana Galan, cu care am realizat un interviu pe această temă. Cunoscută drept pasionat cercetător al tradiţiilor locului, mi-a declarat că are în vedere doar varianta fonetică Frumuşălu, auzită la elevi sau săteni, în cele câteva decenii de activitate la catedră. Articularea apare, într-adevăr, dar numai în documente vechi. La mică distanţă este satul Muncelu, al cărui nume comportă acelaşi comentariu ortografic.

Dacă ar fi fost să ne ghidăm după indicatoarele rutiere, intrăm iarăşi în zone derutante: Frumuşelu 2, dinspre Glăvăneşti (am mers mai puţin de 2 km până la locuinţa familiei Galan), dar Siretul 5, spre satul din comuna Săuceşti. Aici „ceaţa“ este totală: o fi vorba despre râu ori despre localitate? Deci se poate şi mai rău…