Cred că e o adevărată piatră de încercare plasarea sărbătorii despre care vorbim în ultima zi a verii, când concediile sunt pe sfârşite, iar şcolile sunt în renovări. În plus, 31 august a căzut sâmbătă, iar în 2014 va fi într-o duminică. Şi-atunci salvarea vine dintr-un spaţiu dulce înregimentat al unei tabere pentru tineret, în care eşti bine-venit cu un astfel de program special.

Aşa am procedat noi, cei de la Societatea Cultural-Ştiinţifică „Vasile Alecsandri“ Bacău, primiţi cu braţele deschise în Tabăra Naţională de Cultură şi Civilizaţie Românească „Acasă la noi“ (Valea Budului, 28 august-3 sept.). Ni s-au rezervat două ore, în care şi-au găsit locul destule elemente care au putut configura solemnitatea primei ediţii a Zilei Limbii Române:

– din 1861, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) şi-a propus în primul rând să lupte pentru păstrarea limbii naţionale, cu deosebire în Ardeal (Despărţământul ASTRA „Vasile Alecsandri“ Bacău este coorganizator al Taberei „Acasă la noi“);

– cu vorbele rămase de la autorul „Pastelurilor“, limba română a fost recunoscută drept „o avere naţională“, ca şi poeziile noastre populare.

După un preambul evocator, s-a derulat un moment practic, sub genericul „De la nemuritoarele ii româneşti, la… perisabilele i-uri din româna de azi“. S-au audiat câteva înregistrări de la posturile naţionale de radio, în care, din păcate, era sacrificat al doilea i, în rostire: muş-chi, Ştrum-fi, (magazinul din colţul) stră-zi, în loc de muşchii, Ştrumfii, străzii. S-a mai analizat critic anunţul publicitar pentru Festivalul Internaţional „George Enescu“. Cei doi e, alcătuind un necesar hiat, se reduc la unul: crainicul rosteşte sğorğeneskut, adică în 5 silabe, în loc de 6. Să fie amintirea lui Jurjac sau hidoasa anglicizare a unui vechi prenume românesc?

Patru studente de la Facultatea de Litere din Bacău, îmbrăcate în costume naţionale, au prezentat un scurt moment artistic, cu declaraţii de iubire pentru limba română, aşezate în cuvinte potrivite sau încredinţate Doinei şi lui Ion Aldea-Teodorovici, pe versuri de Grigore Vieru. Tot ele au dat citire Imnului Zilei Române, cu ecouri din „Hora Unirii“: „Ne cheamă Sfinxul din Carpaţi/ Să fim alături fraţi cu fraţi,/ În miezul ţării noastre sfânt,/ La ceas de mare legământ“.

În final, am provocat asistenţa la un concurs de limba română. S-au înscris circa 70 de tineri (elevi, studenţi, artişti), din Bacău şi din ţară, răsplătiţi cu diplome având drept motto vorbele lui Vasile Alecsandri: „Limba este depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute“. Mai mult: respectând sugestiile din conţinutul Legii nr. 53/2013 privind instituirea Zilei Limbii Române, filologele băcăuane au aplicat un chestionar lexical celor 14 elevi de la Gherăieşti, jud. Neamţ, de confesiune romano-catolică. Concluzia: limba română are caracter unitar, în ciuda unor nesemnificative abateri, de ordin fonetic îndeosebi.

În cununa sărbătorilor din calendarul creştin ortodox, alături de sărbătorile închinate Mântuitorului Hristos, un loc aparte îl ocupă cele închinate Maicii Domnului.Prima sărbătoare mare din noul an bisericesc ce a început la 1 septembrie, este Naşterea Maicii Domnului- prăznuită în fiecare an pe 8 septembrie .

Profeții Vechiului Testament au vestit cu claritate că o “Fecioară va lua în pântece ce va naște prunc de la Duhul Sfant…și acesta Fiul Celui Preaînalt va fi”(Isaia 7,14).Oamenii așteptau cu nerăbdare acest moment de veacuri…

În vremea aceea trăia familia dreapților Ioachim și Ana care în rugăciune și umilință duceau povara lor : nu aveau copii-lucrul acesta fiind socotit la iudei un blestem . Tatăl Fecioarei Maria- Ioachim, era din seminția lui Iuda. Soția lui Ioachim –Ana, era fiica preotului Matthan. Astfel tatăl Fecioarei Maria era un urmaș al regelui David iar mama, o descendentă din familia preoțească a lui Aaron, împlinindu-se prin aceasta proorocia că Mesia va avea o dublă descendență: împăratească și preoțească. Mare bucurie vine în casa lor:Îngerul Domnului, Arhanghelul Gavriil le vestește nașterea Fecioarei ! Când zorile se arată, toată firea se bucură; păsările cântă, pomii înfloresc, văzduhul se îmbată de mirosul florilor și toată natura râde de bucurie încălzindu-se la razele soarelui.

Aceeași bucurie a umplut și casa drepților părinți Ioachim și Ana. La vremea cuvenită s-a născut și prunca multașteptată cea care va fi Născătoarea de Dumnezeu. Încă de la ziua închinării ei la Templu, prin voia lui Dumnezeu a fost luată de Arhiereul Zaharia și dusă în Sfânta Sfintelor unde a stat pana la vârsta de 12 ani fiind hrănită cu mâncare îngerească . Astfel a fost pregatit ” vasul cel ales”(Luca 1,4-23) din care avea să se nască Domnul Hristos.

Prin Fecioara Maria a început a se risipi întunericul în care era înfășurată omenirea, fiindcă, prin minunata strălucire a virtuților sale ne arată calea de urmat și ca un soare strălucește între noi și Dumnezeu.
Și în țara noastră foarte multe familii și persoane-bărbați și femei deopotrivă,au ca ocrotitor și patron spiritual pe Fecioara Maria serbându-și ziua onomastică .Tuturor Maica Domnului să le fie ajutătoare și mijlocitoare fierbinte în rugăciuni către Fiul ei și Dumnezeul nostru Iisus Hristos !-La Mulți Ani !
Şi noi cu toţii, la această Sfântă zi de prăznuire a Fecioarei ne rugăm şi-i cântăm zicând :
”Preasfântă stăpână, de Dumnezeu Născătoare, depărtează de la noi, păcătoşii şi nevrednicii robii tăi, trândăvirea, uitarea, nerecunoştinţa, lenevirea şi toate gândurile cele rele şi viclene, urâte şi defăimătoare. Alungă-le de la inimile noastre cele ticăloase şi de la sufletele noastre cele întinate şi de la mintea noastră cea întunecată. Stinge văpaia patimilor noastre şi ne ajută că neputincioşi suntem. Fereşte-ne de aducerile aminte, de deprinderile cele viclene şi de toate faptele cele rele, din noapte şi din zi şi ne izbăveşte de ele. Că preabinecuvântat şi preamărit este numele tău cel sfânt, în cer şi pe pământ în vecii vecilor.”

Pr.Liviu Burlacu
Fundația ‘‘ Episcop Melchisedec’’ -Bacău

Mitologia greacă ne spune că Menta a fost o nimfă, o mireasă divină. Se numea Minthi, era copila lui Cocyt, Râul Plângerii, şi unul din amorurile lui Hades, zeul, împărăţiei subpământene, fiul lui Cronos şi al Rheei.

Legenda spune că Minthi s-ar fi lăudat tovarăşelor sale, nimfele-naiade din Ilia, că ea e mai frumoasă decât Persefona, soaţa şi regina lui Hades. Persefona a aflat de iubirea interzisă a soţului său pentru Minthi şi s-a plâns mamei sale, Demeter, zeiţa cerealelor.

Cele două zeiţe ar fi prefăcut-o pe hetaira lui Hades într-o buruiană neînsemnată. Buruiană, căreia, însă, stăpânul lumii subpământene, sfâşiat de regrete, i-a dăruit o mireasmă divină şi ceva din puterile tainice ale Afroditei. Aşa se face că Minthi, prefăcută în mentă, păstrează până astăzi, sublimate, mireasma, savoarea şi vraja unei iubiri divine. În Grecia există chiar şi un munte care păstrează amintirea acestei iubiri: muntele Mentei, de lângă Pylos, patria înţeleptului rege Nestor. Ştim asta şi de la istoricul Strabon: „Nu departe de Pylos, spre răsărit, se află muntele Minthei, numit aşa după nimfa despre care miturile spun că a fost hetaira lui Hades, pe care Persefona a călcat-o în picioare şi a prefăcut-o în menta noastră de grădină…”

Naturiştii ne recomandă menta obsesiv, de parcă ar fi un panaceu. Bogată în vitaminele A, C, B 12, tiamină şi acid folic, dar şi în minerale, se numără printre cele mai sănătoase ierburi aromatice. Încă din Antichitate, menta era folosită ca remediu pentru indigestie, stări de balonare sau în toxiinfecţiile alimentare, fapt deloc surprinzător, având în vedere proprietăţile sale antiemetice (combate stările de vomă), antiseptice (previne şi combate infecţiile tubului digestiv) şi antispastice (relaxează muşchii netezi din componenţa peretelui intestinal). Menta stimulează eliberarea bilei în duoden, calmând colicile biliare, acţionează şi ca detoxifiant al ficatului. Se zice că, datorită conţinutului crescut de antioxidanţi (vitaminele A, C, seleniu), menta are şi rol anticancerigen. Inhalaţiile de mentă reduc congestia nazală şi uşurează respiraţia. În plus, e foarte utilă în prevenirea şi combaterea crizelor de astm bronşic, datorită acidului rozmarinic pe care îl conţine. Are efect antiinflamator şi bronhodilatator, determinând scăderea producţiei de leucotriene (substanţe proinflamatorii) şi eliberarea de prostacicline antiinflamatorii care menţin deschise căile aeriene.

Aşadar, am privit menta din două perspective: ca… mireasă divină şi ca medicament. Schimbând perspectiva, amintim că una dintre cele mai cunoscute expresii la români este a freca menta, cu înţelesul de lene, comoditate, muncă în dorul lelii…În dicţionare întâlnim expresiile: a freca menta / mangalul / manganul, ceea ce înseamnă a fi leneş / puturos, a pierde timpul de pomană. Presa e foarte generoasă cu folosirea expresiei… Ponta freacă menta la Palatul „Victoria”, Băsescu imită gestul la Cotroceni, parlamentarii în Dealul Mitropoliei, cei mai mulţi bugetari umblă şi ei tot cu fofârlica, făcând din frecatul mentei o adevărată artă birocratică.

În Grecia antică exista obiceiul ca masa pe care se servea mâncarea să fie frecată cu frunze de mentă pentru a-i da un miros plăcut. Atunci când grecii din Fanar au ajuns şi la noi, n-au venit singuri: au adus şi obiceiul frecării mesei cu mentă. Sensibile la nou, familiile de români cu ştaif au preluat imediat obiceiul grecesc. Mulţi slujitori preferau însă frecatul meselor cu mentă, ore în şir, în locul muncilor dificile. Unii frecau menta cât era ziulica de mare. Cu timpul, balcanicul obicei al frecării mentei, la figurat, a devenit o genă naţională, de vreme ce şi la urne îi alegem pe cei care fentează munca autentică.

În clipele de răgaz, îmi revăd însemnările, îmi răsfoiesc notele de pe marginea cărţilor citite, micile ciorne cu tot felul de lucruri care mi-au trecut prin minte la un moment dat. Şi regândesc ce-au gândit alţii, pentru că, oricum, nu facem altceva. Totul a fost spus de cei vechi, totul este cuprins în marile cărţi de înţelepciune.

E bine să fii pătruns de adevărul ăsta, ca să nu-ţi imaginezi cumva că faci vreo gaură-n cer cu isprăvile tale, de orice natură ar fi ele. Dar şi mai bine este să nu reunţi la isprăvi, aventură, la căutare, la planuri şi proiecte, adică la visuri. La cele posibile, perfect realizabile. Căci avea mare dreptate Mark Twain când spunea: „Peste douăzeci de ani vei fi mult mai dezamăgit de lucrurile pe care nu le-ai făcut decât de cele pe care le-ai făcut. Aruncă năvoadele şi navighează departe de port. Prinde vântul în vele. Explorează. Visează. Descoperă”.

Poţi găsi lucruri interesante oriunde, dacă ai spiritul deschis să le primeşti şi pasiunea cunoaşterii. Pentru că fără pasiune nu ai cu ce porni la drum în viaţă, eşti sărac şi fără provizii. Iar fără perseverenţă, tenacitate nu ajungi niciunde. Chiar există o zicere foarte frumoasă în acest sens (sunt ele mai multe, eu însă pe aceasta am reţinut-o): „Dacă nu abandonezi din mers, o aţă poate tăia lemnul, iar picăturile de apă pot străpunge piatra.” Îmi repet aceste cuvinte mai ales când sunt nemulţumită de mine, când mă acopăr de reproşuri, pentru că mereu mi se pare că mai am serioase datorii faţă de mine, faţă de ceea ce mi-am propus să fac.

Am nostalgia întregului, a unor construcţii solide, dar mă consum în efemer şi în fragmentar. De fapt, eul meu nici nu are cum să fie ceva continuu, un întreg, ci îl simt ca fiind alcătuit din nenumărate fragmente, cu imagini ca de caleidoscop. Există mereu o zonă a nedesăvârşitului, a neterminării, distanţe pe care vreau să le străbat.

Şi tentaţia risipirii, cu alergătura printre evenimente culturale, artistice, cu scrisul, fatalmente, fragmentar la jurnal, revistă, amânând studiile, cărţile proiectate. Şi, de fapt, constat că aceste risipiri sunt rodnice, că din ele mă hrănesc.

„Spune-mi cine îţi este prieten, ca să-ţi spun cine eşti”. Mi-am amintit de acest proverb, întrucât îmi pare că el exprimă tocmai provocarea pe care ne-o face Evanghelia duminicii a XXIII-a de peste an: spune-mi pe care Cristos îl urmezi, ca să-ţi spun ce fel de creştin eşti. Este acel Cristos care îţi cere să-l urmezi purtându-ţi crucea? Este acel Cristos care îţi cere să-l pui mai presus pe el decât familia, cei dragi, prietenii? Sau este un Cristos comod şi de ocazie şi „la bucată”?

Evanghelia duminicii ni-l prezintă pe Cristos parcă un pic nervos, prea sătul poate de atâţia ucenici superficiali şi de ocazie, prea supărat pentru faptul că mulţi se amăgesc că sunt creştini doar pentru că undeva în programul lor zilnic este prevăzută şi o rugăciune spusă în grabă, iar în cel săptămânal este inclusă şi o Liturghie „ascultată” la uşa sau în dosul bisericii, mai la răcoare. Oricât ne-ar surprinde poate o astfel de „reacţie” a lui Isus, ea este cât se poate de firească, aşa cum este firesc ca într-o relaţie de prietenie să apară la un moment dat şi întrebarea, poate nerostită, dar apăsătoare: eu ce (cât) însemn pentru celălalt? El ce (cât) înseamnă pentru mine? A şti aceasta înseamnă a putea înainta cu ochii deschişi, a-ţi înţelege viaţa şi a o trăi cu adevărat. Tocmai acest lucru ne invită Cristos să-l descoperim astăzi, întrebându-ne pe fiecare: eu cine sunt, de fapt, pentru tine?

Dacă privim la viaţa noastră, vom observa că ea se aseamănă cu un cocktail: muncă, şcoală, familie, Cristos, prieteni, timp liber, alte activităţi, fără a conta prea mult ordinea în care le adăugăm. Cantitatea fiecărui ingredient pus mai diferă de la o zi la alta, câteodată mai renunţăm la ceva sau înlocuim cu ceva nou, fără a fi vreo problemă, întrucât tot un cocktail rămâne; îi schimbăm dacă este nevoie doar numele şi, eventual, ne bucurăm că am încercat ceva nou. Şi astfel, trăim cu sentimentul că pentru viaţa noastră merge orice reţetă, atâta timp cât undeva acolo, între „ingrediente”, rămâne şi Cristos, pentru că, dacă este şi el, atunci tot cocktail creştin se numeşte şi este în regulă.

Cine este Cristos pentru fiecare dintre noi, unde şi cât este prezent în viaţa noastră, ştim doar noi înşine. Însă cine, unde şi cât trebuie să fie Cristos în viaţa noastră ne-o spune el însuşi: primul, în tot ce facem, şi mai presus de toţi şi de toate. Nu este suficient să fie prezent doar într-o oarecare măsură, într-un oarecare loc şi într-un oarecare fel: trebuie să fie în totalitate, la locul său (dintâi) şi în felul cuvenit. A-l preţui pe Cristos mai mult nu înseamnă a-i dispreţui pe ceilalţi, ci înseamnă a învăţa să-i preţuim altfel, mai mult şi mai profund.

Pr. Gabriel Bacoşcă-Ţernă, vicar la Parohia „Fericitul Ieremia Valahul” din Bacău