Evanghelia celei de a XIX-a Duminici după Rusalii aduce aminte tuturor creştinilor porunca cea mare a iubirii, arătând în modul cel mai limpede că pentru a fi cu adevărat fii ai Celui Preaînalt, iubirea noastră trebuie să cuprindă pe toţi oamenii, inclusiv pe vrăjmaşii noştri. Dacă Legea Veche limita plata scoaterii unui ochi cu un alt ochi şi a unui dinte cu un alt dinte, Legea Harului adusă de Hristos merge un pas mai departe cerându-ne ca nici măcar pe aceasta să nu o facem.

La începutul Predicii de pe Munte, El le spune ucenicilor Săi că dacă dreptatea lor nu o va depăşi pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, ei nu vor putea intra în Împărăţie (Luca 5,20).

Creştinul trebuie să depăşească comportamentul cu faţadă morală al fariseului şi nu numai să nu întoarcă „răul cu rău”, dar să fie gata să accepte încă o „palmă” pe obrazul celălalt pentru Hristos. Acesta este un pas spre desăvârşirea la care ne îndeamnă El: „drept aceea fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru este” (Luca 5,8).

Hristos ne învaţă să nu răsplătim răul cu rău, ci să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi să le facem binele, fără să avem pretenţia să ne răspundă la fel: “iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”(Luca 6, 35).

Nu de la ei vom primi răsplata, ci din mâinile lui Hristos în cer. Nu prin răzbunare vom aplana conflictele, ci prin dragoste şi iertare. Dacă vom răspunde urii cu ură, nu vom primi, în mod cert, decât tot ură înapoi; dar dacă vom răspunde cu dragoste, lucrurile vor sta altfel, pentru că vom surprinde cu atitudinea noastră, le vom lua celor ce ne urăsc arma lor cea mai tare, care este reacţiunea.

Urmărind mai departe firul Evangheliei, Mântuitorul ne mai dă spre folos încă un sfat care, urmat, ne va uşura împlinirea dragostei: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.” Dacă noi nu putem ierta, cum putem cere altuia să ne ierte? ? Dacă noi judecăm, cum putem cere altuia să nu o facă? Dacă noi nu putem iubi, cum putem cere noi altuia să ne iubească? Legile care sunt valabile pentru ceilalţi sunt la fel de valabile şi pentru noi: „precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”. Nu doar să ne facă alţii pe plac, dar şi noi să ne gândim ce le-ar place celorlalţi.

Însuşirea unei astfel de gândiri implică însă o schimbare profundă a structurii noastre interioare. Aceasta a adus nou Hristos, El a adus schimbarea din interior Legii şi a omului. Dacă vrem să fim cu adevărat creştini trebuie să ne schimbăm fundamental. Nu e suficient să respectăm superficial legile morale sau sociale! Aceste sunt într-adevăr bune, cum bună era şi Legea Veche, dar trebuie să le completăm cu împlinirea legii iubirii: a lui Dumnezeu mai întâi, apoi a aproapelui şi chiar a duşmanului! Căci Dumnezeu „răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei răi”. Dacă Dumnezeu, modelul nostru desăvârşit, face aceasta, atunci aceasta este calea de urmat!

Să ne rugăm aşadar Bunului Dumnezeu să ne umple sufletele noastre de dragoste şi minţile de gânduri bune ca să nu ne mai judecăm aproapele, ci să-l iertăm întru iubire, chiar dacă ne-a greşit! Amin!

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Nici nu ştii cum să etichetezi cea mai recentă carte a lui Petre Isachi – „Despre mine şi Dalila“ –, pentru că are o fizionomie neobişnuită. Juri că este un jurnal (e organizată ca atare, de la 25. XI. 2011 la 31 dec. 2012), ca să dai repede peste o falsă ficţiune, adică peste hermeneutul, epistemologul, semioticianul, filozoful, criticul literar, eseistul, pamfletarul, publicistul etc. care este redactorul-şef al revistei băcăuane „13 Plus“. Aşadar, (pseudo)diaristul Petre Isachi satisface, cum grano salis, exigenţele multor discipline din trunchiul umanist, mai precis din „Republica literelor“.

Paradoxal, dar nu vom găsi în cele 298 de pagini elogiul cuvântului rostit/scris, ci al celui nevăzut, nenăscut, neauzit, pentru că „rămâi în literatura Lumii prin ce n-ai scris. Nescrisul din Scrisul lui Eminescu îi asigură longevitatea Operei“ (p. 162; jocul majusculelor îi aparţine lui P.I.). Dacă Nichita Stănescu se vedea un „elev târziu al lui Cârlova şi un urmaş al Văcăreştilor“, P. Isachi nu poate fi departe de modelele culturale: „Fără limba română nu exist eu şi circumstanţele mele“.

Dar cuvântul originar nu a rămas la noi cu încărcătura-i de divinitate, ceea ce l-a făcut pe D. R. Popescu să diferenţieze Cuvântul şarpelui diabolic de Cuvântul prin care Dumnezeu a creat lumea, iar pe P. Isachi să ne atenţioneze că „nu există un blestem mai eficient decât cel provocat de Cuvântul“ Sâsâitului. Un astfel de glas al răului ne poate îndemna să ne credem fără vină: „Iubiţi cititori – ni se adresează Eugen Ionescu –, fiecare dintre noi are dreptate, numai ceilalţi greşesc. Cu o singură condiţie: niciunul dintre noi să nu-şi închipuie că e celălalt“.

„Cititorule, Fratele meu – ne spune la rându-i Petre Isachi –, te văd totuşi indecis. s…t Citind această carte de nisip, te rog să încerci să înţelegi ce-ţi comunică Dalila…“ (p. 19). Aflăm abia la pagina 168 că în actul lecturii îşi dau mâna „două euri“: eul auctorial (al creatorului) şi eul actorial (al cititorului)“. Eu l-aş contopi într-unul singur: eul a(u)ctorial, dar aş anula identitatea celor doi. (Rareori îl ispiteşte pe autor jocul de cuvinte: la 10 mai 2012, este… celebrat „Preahăhăitul Rică Răducanu din Giuleşti. Pomenirea porţilor“ sau „Aducerea hoaştelor Cuv. Adelina şi Simona Sensual“ – 7 iunie 2012.)

De altfel, P. Isachi jonglează cu terminologia lingvistică: „prefixoidul post- generează un rău şi mai mare“; „conjuncţia şi, în locul disjuncţiei sau“, la Eminescu devine „nici una, nici alta“; „Bine că nu există un asemenea test. Propoziţia a II-a din fraza anterioară este o subiectivă…“ (p. 135). E vorba de „testul de realitate“, ca probă supremă a adevărului. În alte locuri dezvoltă teoria semnului lingvistic (p. 10), a sinonimelor (reper – model, p. 70) ori a antonimelor (creştin – păcătos, p. 13). Cu uneltele vizibile ale scriitorului, P. Isachi metaforizează (in)voluntar: „Sf. Dumitru Fărcaşu, Patriarhul taragotului“; „Cuviosul Prunariu, înălţat la ceruri“; „Sf. Mihail de la Ipoteşti, aducătorul de ploi cu flori de tei“ etc.

Cultura naţională trebuie reevaluată, câtă vreme românul continuă să se reabiliteze în propriii ochi. P. Isachi nu-i mai dă dreptate lui I. L. Caragiale, care spunea cu mâhnire: „Nu, hotărât: neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă, nu e pân-acum dospit cumsecade“. Şi nu imitaţia ne scoate din impas, ci păstrarea fibrei autohtone: „Era globală în care am intrat duşi de val obligă facultăţile de litere nu numai să apere şi să reconstruiască Monumentul literaturii naţionale (în corelaţie cu literatura universală), ci să-şi înveţe studenţii s…t păstrarea spiritului autohton, adică păstrarea originalităţii“.

Viitorul pare incert: „Nu se ştie, deocamdată, ce limbă vom vorbi şi unde ne vom muta Casa Poporului. Dar vom exista!“ (p. 273).

Cartea lui Petre Isachi – un examen de conştiinţă trecut cu brio.

Evanghelia duminicii a XXVI-a de peste an ne prezintă o parabolă de mare actualitate: parabola bogatului şi a lui Lazăr cel sărac. Această parabolă a destinelor dramatice, aşa cum a fost ea numită, a inspirat, din Evul Mediu şi până în epoca modernă, mulţi poeţi şi dramaturgi, oferindu-le o cheie de interpretare a istoriei omului. Însă parabola se prezintă mai ales ca o prefigurare a unor situaţii care se vor verifica în viaţa viitoare pentru cei care fac din bogăţii propriul lor „dumnezeu”.

Protagoniştii parabolei sunt două oameni cu un destin pământesc opus: unul este bogat, trăindu-şi viaţa în bucurie, îmbrăcat în veşminte luxoase şi benchetuind în compania prietenilor; celălalt este mai sărac decât un cerşetor, pentru că este neajutorat şi bolnav, zăcând înaintea uşii bogatului.

Parabola este structurată pe două planuri: în primul plan, acţiunea are loc pe pământ; în cel de-al doilea plan al parabolei, acţiunea se desfăşoară în ceruri, acolo unde, după logica fericirilor, o soartă cu totul diferită este rezervată celor buni şi celor răi. Astfel, bogatul care „a primit cele bune în viaţă” (Lc 16,25), punându-şi toată speranţa în lux şi bogăţie, va suferi cumplit în văpaia infernului, în timp ce Lazăr cel sărac şi cerşetor, primind în viaţă „cele rele”, dar trăind în dreptatea lui Dumnezeu, va fi primit în „sânul lui Abraham” şi va fi înălţat la vederea lui Dumnezeu.

Fiind aruncat în iad, bogatul realizează că greşeala sa a fost aceea de a nu acorda nici o atenţie semenului său şi, de aceea, încearcă să o repare întrucâtva, rugându-l pe Abraham să-l trimită pe Lazăr acasă la fraţii săi, ca să le atragă atenţia. Însă răspunsul lui Abraham îi arată cum trebuie să fie adevărata credinţă: „Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, nu vor crede, chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Lc 16,31). Ce înseamnă acest lucru? Credinţa noastră nu se fundamentează pe minuni sau apariţii cereşti – ele pot cel mult să ne întărească în credinţă, nicidecum să o fundamenteze –, pentru că unicul fundament al credinţei noastre trebuie să fie persoana lui Cristos. Cine nu crede în el, nu crede cu adevărat nici în apariţii sau minuni.

Dacă primul cadru al parabolei ne este cât se poate de familiar, nu putem spune acelaşi lucru şi despre cel de-al doilea. Dacă vorbim cu oamenii de astăzi despre realităţi precum: cerul, iadul, îngerii, diavolul, învierea morţilor sau viaţa veşnică, mulţi vor spune că acestea sunt simple poveşti sau mituri de care omul modern s-a eliberat de mult timp. A mai crede astăzi în aceste realităţi înseamnă a fi catalogat drept tradiţionalist sau om învechit. Dacă privim în istoria formării adevărurilor de credinţă, putem observa că ereziile care au apărut de-a lungul timpului urmează într-un anumit fel ordinea articolelor din Crezul apostolic.

Astfel, a fost pusă în discuţie mai întâi Sfânta Treime, apoi Isus Cristos, sfânta Fecioară Maria, Duhul Sfânt, iar în timpurile moderne, Biserica. Se pare că astăzi, ereziile postmoderne atacă tocmai aceste ultime articole din Crez: împărtăşirea sfinţilor, învierea morţilor şi viaţa cea veşnică. Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia asupra acestui aspect şi afirmă cu tărie că toate aceste realităţi există, iar noi, în calitate de creştini, nu trebuie să uităm acest lucru. A nega evidenţa acestor adevăruri înseamnă a nega însăşi existenţa lui Dumnezeu.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău

Vineri 27 septembrie, la Onesti incep “Zilele Culturii Calinesciene”, o manifestare de prestigiu pe meleagurile trotusene, care a ajuns la cea de-a 45 – a editie. Deschiderea “Zilelor Culturii Calinesciene” va avea loc la ora 10 la Galeriile Fundatiei “G. Calinescu” (de pe str. Belvedere), unde va fi vernisata o expozitie de grafica semnata de Vlad Ciobanu si va fi si vizitata expozitia permanenta “Univers Calinescian”.

De asemenea, vor fi prezentate un panoramic editorial (cu semnalarea aparitiei unor noi volume) si repere publicistice referitoare la mai multe reviste de cultura din tara, intre care si “Ateneu” (ce apare la Bacau).

La Aula Bibliotecii Municipale “Radu Rosetti”, de la ora 18, dupa vernisajul unei alte expozitii de pictura (care este semnata de Felix Lupu), vor fi prezentate doua prelectiuni:”Vârstele si voluptatile criticii” (de Mihai Sora) si “George Calinescu si cinematografia” (de Stelian Stativa), urmate de decernarea Premiilor “Zilelor Culturii Calinesciene”.

Sâmbata 28 septembrie, de la ora 10, la Biblioteca Municipala “Radu Rosetti” se va desfasura colocviul cu tema “Repere in literatura româna, George Calinescu si Nichita Stanescu”. Acest colocviu are ca moderatori pe Mihai Sora si Tudorel Urian, la dezbateri fiind invitati sa participe scriitori, critici literari, editori etc.

Recitalul “Poetul in cetate” si un colocviu de impresii vor incheia aceasta editie a “Zilelor Culturii Calinesciene”, manifestare care il are pe profesorul, poetul si omul de cultura onestean Constantin Th. Ciobanu “sufletul” acestor “Zile…”, unul dintre cele mai longevive si prestigioase manifestari culturale din România.