Minuni nenumărate ne aduce în viaţă internetul. Nu vorbim doar de uriaşul volum de informaţii pe care le accesăm cu un singur clic, ci şi de puntea întinsă între oameni. În acest context, radioul nu mai este ce a fost, iar definiţia din dicţionare trebuie neapărat actualizată. În 2012, DEX-ul e deja depăşit: „radio – Instalaţie de transmitere a sunetelor prin unde electromagnetice, cuprinzând aparatele de emisie şi pe cele de recepţie“. (Dacă-l asociem unui substantiv, devine adjectiv invariabil.)

MDA ne anunţă că termenul apare în „Scânteia“ din 1960 (nr. 4847), dar fireşte că în română era de mult cunoscut (dacă luăm în seamă anul de naştere al Radiodifuziunii Române – 1928). Astăzi radioul trăieşte (şi) pe internet, ba chiar coexistă cu un fel de televiziune (realizatorii emisiunilor ne invită să-i vedem la lucru ori să accesăm imagini care întregesc un reportaj, să zicem).

De circa cinci ani, Uniunea Naţională a Studenţilor din România şi-a propus înfiinţarea unui post de radio propriu, pe internet, dar abia de la 1 octombrie 2013 acesta a prins viaţă şi nu în Capitală, ci în… Bacău.

La inaugurare – pe 5 oct. –, au fost de faţă reprezentanţi ai organizaţiei studenţeşti din 14 centre universitare (Galaţi, Târgu-Jiu, Petroşani, Craiova etc.), pe care i-am ascultat vorbind cu entuziasm despre noul canal media, ca formă de difuzare a coordonatelor vieţii academice atât de complexe. „Eu vin din Târgu-Mureş, dar reprezint toată Transilvania“, a ţinut să sublinieze Mihai Ţibuleac. „La Craiova există un post de radio on-line şi ne-ar interesa o legătură strânsă cu Bacăul“, a transmis o tânără din Bănie.

„Abia aştept să ajung în studioul băcăuan şi să mă adresez astfel tuturor studenţilor din România“, a comunicat în direct Remus Pricopie, ministrul Educaţiei. „Este o acţiune complexă, dar şi foarte responsabilă“, a ţinut să sublinieze şi Valentin Nedeff, rectorul Universităţii „Vasile Alecsandri“, care a anunţat că există un consiliu de administraţie şi un consiliu director ale Radioului, ca expresie a conştientizării răspunderii pe care Bacăul şi-a asumat-o.

Radioul naţional are cel puţin două elemente legate de această parte de ţară: Eugen Preda şi Paul Grigoriu, originari din Bacău, sunt cariatide ale instituţiei din strada General Berthelot, iar N. Stroe, de loc din Răcăciuni, a fondat, cu V. Vasilache, celebra emisiune „Ora veselă“. Ediţia din 9 ian. 1929 a cuprins un monolog în versuri, rostit de Ion Manu, intitulat „Limbă şi moravuri“.
Abia acum facem legătura cu titlul însemnărilor de faţă.

În grila de program, este inclusă şi o rubrică de educaţie lingvistică, notată cu două asteriscuri, pentru că greşelile sunt intenţionate. (Emisiunea de la TV a regretatului George Pruteanu Doar o vorbă SĂŢ-I mai spun, disponibilă pe www.pruteanu.ro, apelează la majuscule, din aceleaşi considerente.) Se difuzează marţea şi joia, la ora… 20,12. Bănuiţi: a fost aleasă această combinaţie pentru a salva de la pieire numeralul pe care, în urmă cu câţiva ani, „România literară“ îl declara muribund: douăsprezece.

Radioul a avut dintotdeauna o funcţie culturală, ca să nu spunem direct, educativă. „Sfaturile pe întuneric“ ale lui Nicolae Iorga, difuzate pe unde între anii 1931 şi 1940, sau „Revista literară radio“ întemeiată de Vasile Voiculescu în 1939 au fundamentat politica redacţională a Societăţii Române de Radiodifuziune de ieri şi de azi.

Deşi trăim „sub tirania oralităţii“ (Tatiana Slama-Cazacu), ne străduim să păstrăm dreaptă cumpănă între scris şi vorbit. „Radio UNSR îşi propune constituirea unei platforme de comunicare dedicate atât studenţilor, cât şi profesorilor“, a transmis pe internet coordonatoarea comitetului editorial, lect.univ.dr. Raluca Galiţa (nu întâmplător, autoarea unei teze de doctorat pe tema oralităţii).

Fiţi, aşadar, ascultători şi ai noului post de radio!

Ioan Dănilă

Sfânta Biserică Or¬todoxă de pretutindeni prăznuieşte luni, 14 octombrie, pe Cuvioasa Maică Parascheva, sărbătoare care pentru noi cei din Moldova are o însemnătate deosebită, deoarece Cuvioasa Maică Parascheva este ocrotitoarea întregii Moldove, de mai bine de 350 de ani sfintele ei moaşte aflându-se la Iaşi.

An de an, toţi cei ce doresc să dea slavă lui Dumnezeu şi Să-i ceară ajutorul, vin în pelerinaj la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, adevărat izvor de bine¬cu-vân¬ta¬re şi însă¬nă¬toş¬ire duhovnicească şi trupească pentru cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo-ci¬toa¬re către Preamilostivul Dum¬ne¬zeu. Minunile ce urmează rugăciunilor sunt nenumărate, iar cea mai importantă este, poate, tocmai impresionanta adunare a creştinilor ortodocşi din fiecare an cu prilejul praznicului ei, mărturie a unităţii de credinţă şi a iubirii ce leagă pe creştini unii de alţii şi de sfinţi, ca unii ce au bineplăcut lui Dumnezeu, transformându-se în lumină de iubire şi apropiere între toţi cei ce mărturisesc şi trăiesc aceeaşi credinţă.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pă¬mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut în Epivat, în apropiere de Cons¬tan¬¬ti¬nopol, ca¬pi¬tala Imperiului Bizantin. Pă¬rinţii ei, oa¬meni de neam bun şi cre¬dincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum¬nezeu, în¬dem¬nând-o spre de¬prin¬¬derea fap¬te¬lor bune, dar mai ales a postului, ru¬găciunii şi milos¬te¬niei. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi¬serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân¬ta Li¬turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori¬ci¬ne vo¬ieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mar¬cu 8, 34). Chemarea Mântui¬to¬ru¬lui a sădit în inima ei dorul de desăvârşire, încât şi-a îm¬părţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a fă¬cut şi în alte împrejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor.

Moştenind o mare avere de la părinţi îm¬preună cu fratele ei Eftimie, ajuns mai apoi episcop la Madinte, tânăra Parascheva a dă¬ruit săracilor partea ce i se cuvenea din moşte¬ni¬re şi „părăsind frumuseţea acestei lumi”, s-a re¬¬tras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Con¬stanti¬nopol, apoi vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera¬cleea. De aici a plecat spre Ţara Sfântă, în do¬rinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile bine¬¬cuvântate de viaţa pă¬mân¬tească a Mân-tui¬¬to¬rului Iisus Hristos şi a Sfinţ¬ilor Apostoli.

După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o m㬬năstire de călugăriţe în pustiul Iordanului, unde vreme de cinci ani s-a nevoit cu postul şi s-a înălţ¬at duhov¬ni¬-ceşte în rugăciune.
La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. În anul 1050, la vârsta de 27 de ani, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării.

Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani. Au trecut apoi pe rând prin Târnovo, Belgard, Constantinopole, ajungând în cele din urmă, pe 13 iunie 1641, la Iaşi, unde se află până astăzi.

Viaţa curată, împletită prin ru¬g㬬ciune şi fapte bune, tinereţea care stră¬luceşte peste vea¬curi precum lu¬mina din candelele fe¬cioa¬relor înţe¬lep¬te, preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii, sunt pentru noi toţi un îndemn la mai multă rugă¬ciu¬ne şi priveghere, la căutarea bu¬curiei pe care o aduce în inimi prezenţa Du¬hului Sfânt. Simbol al fră¬ţie¬tăţii ortodoxe, Sfân¬¬ta Cuvioasă Parascheva, lumină¬toa¬rea casnică a Mol¬dovei, ne aduce nădejdea biruinţei asu¬pra patimilor, dez¬bi¬nă¬ri¬lor şi necazurilor din lume, prin iubirea sme¬rită şi atotputernică a Domnului Hristos Care iubeşte şi adună laolaltă pe toţi oamenii.

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

„Nu s-a întors nici unul să dea mărire lui Dumnezeu afară de acest străin” (Lc 17,11-19).
Se întâmplă ca în viaţa să primim ajutor tocmai de la acei oameni de la care ne aşteptăm mai puţin. Mulţi dintre aceia cărora le-am făcut atâta bine ne întorc spatele, răsplătind binefacerea cu nerecunoştinţa. Din păcate aceasta este veşnica soartă a binefăcătorilor omenirii, pe care un gânditor francez îi consolează cu următoarele cuvinte: „Oamenii sunt nerecunoscători, dar omenirea este recunoscătoare”(Chateaubriand).

Isus vrea ca cei ce-l urmează să nu aparţină urâtei tabere a celor nerecunoscători. Prin pilda leproşilor, el ne îndeamnă să apelăm totdeauna la el şi să plătim bunătatea sa cel puţin cu darul recunoştinţei. Spre lauda lor, fiecare din cei zece leproşi i s-au adresat lui Isus cu o astfel de încredere. Credinţa în vindecare i-a făcut să exclame: „Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!”. Ei cred în Isus, cred în puterea iubirii sale. Ei cred că Isus este Învăţătorul care poate face şi imposibilul şi cu aceasta îi şi câştigă simpatia. Oare noi ne putem lăuda cu o astfel de credinţă, cu o astfel de încredere? Credem noi că, în pofida multelor noastre slăbiciuni, Dumnezeu ne poate schimba?

Nu în zadar pune Evanghelia în faţa noastră pe acei zece oameni în care iubirea lui Isus a format omul nou. Să privim la Magdalena, la Zaheu, la Levi, vameşul păcătos, la tâlharul din dreapta, care au crezut în puterea de transformare a harului. Dumnezeu va fi mulţumit de noi numai atunci când vom fi nemulţumiţi de noi înşine. Dumnezeu ascultă întotdeauna cu bucurie suspinul nostru: Doamne, ai milă de mine! Scoate-mi inima din noroiul senzualităţii! Eliberează-mă din cătuşele patimilor!Vindecă rănile urii din inima mea!

O călugăriţă care şi-a dăruit mai bine de 40 de ani de viaţă pentru a-i ajuta pe bolnavii dintr-o leprozerie din Madagascar, este descrisă de scriitorul francez Paul Follereau în cartea sa Călătorie în lumea leproşilor. Sora Anna avea doar 26 de ani când a sosit în Madagascar. Era o fată frumoasă, robustă şi sănătoasă, care a hotărât să-şi consacre viaţa slujirii bolnavilor. În 40 de ani nu s-a întors niciodată în patria sa, nici măcar la înmormântarea părinţilor ei. Ea nu şi-a părăsit bolnavii nici măcar pentru o zi. Anii au trecut şi fata cea semeaţă a ajuns o bătrânică gârbovită. Dar când apare printre bolnavi, chipurile se înviorează, zâmbetul apare pe buze şi răsună salutul: „Bună dimineaţa, mămică!”. În viaţa ei nu a vindecat nici un bolnav, nu a săvârşit nicio minune, dar iubirea ei mirifică face să încolţească credinţa în suflete şi să-şi poarte crucea suferinţei. În cele din urmă şi aceasta este o minune!

Dacă ne uităm în jurul nostru, dacă privim viaţa cu ochii inimii, uşor îi putem vedea pe oamenii care au nevoie de ajutorul nostru. Dumnezeu vrea să-i ajute prin noi, iar noi trebuie să facem ca iubirea lui Dumnezeu să strălucească înaintea lor. Aceasta va fi cea mai frumoasă recunoştinţă pentru darul unei inimi noi, compătimitoare pe care Dumnezeu a creat-o în noi.

Relatarea despre cei zece leproşi accentuează nu numai importanţa credinţei, ci şi frumuseţea recunoştinţei. Să ţinem seama de marea de binefaceri pe care ni le-a făcut Dumnezeu, mergând cu mult curaj pe drumul vieţii în căutarea şi într-ajutorarea fratelui nostru lovit de vreo boală sufletească sau trupească.

Pr. Lucian Adam, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf.Nicolae” Bacău

Muzeul de Mineralogie din Baia Mare, sprijinit de Administratia Fondului Cultural, deruleaza proiectul „Constelatii Românesti Traditioanle – Etapa nationala”, care are drept scop redescoperirea cerului românesc, „asa cum l-au vazut si l-au interpretetat stramosii nostri”.

In cadrul acestui proiect, Complexul Muzeal de Stiintele Naturii „Ion Borcea” din Bacau va sarbatori „Ziua Constelatiilor”.

Concret, vineri, de la ora 11, la Observatorul Astronomic, va prezenta un spectacol de planetariu cu toate constelatiile occidentale si o videoproiectie a constelatiilor traditionale românesti.