Uneori, dincolo de aura lor divina, precum ziua de nastere a unora dintre noi, toate zilele anului poarta povara unor mari dezastre. Ziua de astazi, 18 iulie, este pentru mine cea a dezastrelor care poarta semnaturi nenorocite: Nero/ Vântul nebun si Hitler.

1. In ziua de 18 iulie, anul 64, noaptea, a izbucnit incendiul din Roma, in zona Circus Maximus. Un incendiu care a facut ravagii timp de sase zile si sase nopti, propagându-se in toata Roma. Trei din cele paisprezece cartiere ale Romei care constituiau orasul au fost distruse. Au fost afectate, partial, si alte sapte cartiere. Un dezastru. Vorbim despre Roma. Mii de morti, mii de romani ramasi fara locuinte. Cert este ca a fost un incendiu care si astazi cocheteaza cu misterul. Cine a dat foc Romei: vântul, care a purtat o scânteie nefericita print-o metropola antica neasigurata… ignifug, sau Nero, imparatul?

Izvoare istorice pe care nu avem expertiza de a le crede obiective sau subiective sustin ca Nero, aflat in clipa izbucnirii incendiului la Atrium, ar fi incercat fara success sa opreasca marea vâlvataie, pentru ca apoi sa gestioneze, cu suflet de om, soarta celor afectati, improvizând, pe Câmpul lui Marte, baraci si asigurând aprovizionarea cu bunuri de subzistenta. Unii istorici sustin insa ca Nero este vinovatul. Zice-se ca el isi dorea sa recontruiasca Roma dupa chipul fantasmelor care-l locuiau, motiv pentru care voia sa porneasca totul de la… zero. Cert este ca Nero a inceput sa caute vinovati printre crestini. Arestati, torturati, acestia au fost siliti sa declare ca au incendiat Roma. Unii dintre crestini au fost oferiti prada câinilor, altii au fost crucificati, arsi de vii, pentru a marturisi ca sunt autorii incendiului din Roma. 64 este anul in care este posibil sa fi fost executat si Sfântul Petru ( executia a a avut loc intre anii 64-67).. .

2. Am recitit Mein Kampf ( Lupta mea), nenorocita zamislire a lui Hitler, carte pe care a scris-o in inchisoarea din Landsberg am Lech, in Bavaria, dactilografiata in complicitate cu Rudolf Hess. Publicata in ziua de 18 iulie 1925 (prima parte), aceasta este a doua catastrofa a acestei zile. Daca nu esti atent, cel putin cu unele pasaje care vizeaza educatia, Mein Kampf te poate seduce si astazi. Totusi, este de-a dreptul incredibil faptul ca politicieni versati din Anglia, Rusia stalinista, Statele Unite sau Franta, avertizati de discursul radical-violent al potentialului criminal Hitler n-au reactionat preventiv.

Au fost niste naivi care m-au facut sa am un respect ZERO fata de ce mai multi dintre politicienii lumii. Descreieratul Hitler i-a anuntat ca vrea sa provoace o drama mondiala, dar ei s-au instrainat in deliciile pipei (Churchill), alcoolului (Stalin) sau ale jenantei capitulari coloborationiste (Franta). S.U.A.? Un alt mare spectator vinovat. Ca sa ghicesti ce i se zvârcolea lui Hitler prin infierbântatul cap nu trebuia sa ai aplecari de Nostradamus.

Uneori, nu cred ca doar Hitler este marele vinovat al istoriei noastre recente. Când un nebun vine in agora si te previne ca vrea sa provoace dezastrul, esti vinovatul de serviciu al omenirii, daca nu te trezesti din somnul bahic sau de alta natura, pentru a preveni catastrofa, pentru ca, inainte de toate, Mein Kampf este cronica unei catastrofe care a fost anuntata cu mare vâlva. Când citesti fie si numai un singur gând criminal din Mein Kampf –,,Pacea eterna nu va dainui pe pamânt decât atunci când ultimul om il va ucide pe penultimul”– n-ai nicio scuza daca nu reactionezi preventiv.

In Germania, Mein Kampf nu a mai fost publicata, in varianta printata, din 1945. Pe alte meridiane, in schimb, inclusiv in România, cartea circula destul de zglobiu. Asta nu e neaparat rau. Constiintele lucide pot sa priceapa ca Raul are avertismentele sale.

Mă încearcă un dor de ducă fantastic, dar, din păcate, trebuie să mi-l reprim, pentru că am o vară foarte încărcată. Poate pe la sfârşitul lui august să-mi iau câteva zile libere, dar până atunci mai este. În compensaţie, o iau din loc, mă plimb mai mult, o iau la picioruş carevasăzică, dornică să descopăr ceva nou, ceva plăcut.

Numai că o fac în perimetru restrâns, pe aici, prin oraş, doar cu gândul zburând prin alte părţi. Şi cu gândul ajung, ce-i drept, departe, departe, într-o ţară exotică din America de Sud. De fapt, mi-aş dori să le văd pe toate, am eu un feeling special pentru partea aceea de lume. Am citit multe despre ţările fascinante de acolo, şi am câţiva scriitori preferaţi din acea zonă, tipi de-a dreptul fabuloşi cu „realismul lor magic”. Şi îmi place să ascult spaniola, chiar şi portugheza (cu sunetele ai aspre, cu africatele ei care seamănă cu ale noastre), limbile vorbite pe sud-americani. Pentru că numai onorabilul Dan Quayle, vicepreşedintele american crede altceva. Ia uitaţi ce zice el: „Am fost recent în turneu în America Latină. Singurul meu regret este că nu am aprofundat limba latină în şcoală, ca să port şi eu o conversaţie cu oamenii aceia”.

Alt oficial american, de acelaşi rang înalt, este vorba despre Al Gore, vorbea şi el, în nu ştiu ce context, despre o zebră care nu îşi schimbă petele. După ce râd de mă prăpădesc, îmi trece prin minte o replică din extraordinarul film al lui Lucian Pintilie, „Balanţa”, aparţinând personajului interpretat de Victor Rebengiuc: „Ăl mai prost om din lume e americanu’, hăhăhă!” Şi când te gândeşti cât de mult au fost aşteptaţi americanii la noi! Îmi mai amintesc şi unele situaţii de un haz nebun din „California Dreamin’”, thrilerul comic al lui Nemescu, o peliculă savuroasă, în genul neorealismului magic.

Unde nişte americani, dintr-o misiune NATO, al căror tren este oprit la dracu’n praznic, într-un sat de câmpie, la Căpâlniţa, rămân total perplecşi în faţa teribilei vitalităţi şi a exotismului românesc. Suntem inepuizabili, asta e, nimeni nu ne întrece la hazul de necaz. Orice e posibil în ţara noastră tristă plină de humor. Nu te plictiseşti niciodată. Nici chiar când nu pleci în vacanţă.

Nu ştiam că Ziua Franţei are încă atâtea necunoscute în istoria ei. Ni le-a înfăţişat Neagu Djuvara, invitatul lui Gabriel Basarabescu la „matinal de wek-end“. De fapt, cu câteva zile înainte, am alocat circa şase ore profesionale limbii lui Voltaire sau enciclopedismului lui Diderot (a trecut neobservat tricentenarul naşterii sale, în 1713), ca preşedinte al comisiei la examenul de disertaţie al absolvenţilor stagiului de masterat în domeniul culturii franceze.

S-au perindat prin faţa examinatorilor (Simina Mastacan, Maricela Strungariu, Veronica Grecu) aproape 20 de aspiranţi la titlul postuniversitar, care au propus subiecte diverse, de cert interes pentru ei, dar şi pentru auditoriu. Diferenţa faţă de un examen de licenţă este vizibilă: maturitate, exigenţă, detaşare superioară. Unele teme prelungesc ori aprofundează elemente din teza de doctorat a coordonatorilor, altele fac acelaşi lucru cu lucrările lor de licenţă, iar altele sunt complet noi.
O adevărată provocare a constituit paralela dintre Jean Tardieu şi I. L. Caragiale, cu a sa „Vizită“, pe tema politeţii.

Masteranda (Ana-Maria Solomon) ne-a făcut atenţi că aceasta „e o atitudine proprie omului şi se defineşte printr-un cod de conduită“, adică „a trăi fără civilitate înseamnă a fi partizanul unui război civil“. Brown şi Levinson fac distincţia între politeţea pozitivă şi cea negativă, generată de o divergenţă în înţelegerea mesajului. Curtoazia (apărută în Evul Mediu) e altceva decât politeţea, devenită o valoare generalizată în societatea de azi şi dobândită prin educaţie.

Pentru că mi-au trecut prin mână toate lucrările, am putut remarca încă o dată dificultăţile ortografice ale limbii franceze, îndemn către noi pentru a asculta de regulile scrierii în limba română. Am extras, spre exemplu, foarte multe situaţii de litere duble: p (opposé), m (communication), f (effet), t (frotter), n (personne), r (narrateur), s (aussi), l (réelle) etc. Lipsa accentului creează confuzii: attache „legătură“, dar attaché „ataşat“, iar o literă gratuită ne trădează ignoranţa: pratique, nu *practique („practic“) şi conflit, nu *conflict sau démontrer nu *démonstrer. Cei ce abuzează de derivate în -mente copiază modele de adverbe franceze: significativement, négativement, traditionnellement, considérablement, premièrement, simplement etc.

În scrisul de mână, rivali redutabili sunt, ca şi în română, n şi u: on (pronume, „se“) şi ou (conjuncţie, „sau“), iar abrevierile se supun aceloraşi legi de la noi: mme (madame) şi mlle (mademoiselle), ca şi dna (doamna) şi dra (domnişoara).

Dumitru Alistar, pilon fundamental al Filologiei băcăuane (n. 18 iul. 1914), a demonstrat prin teza sa de doctorat că influenţa limbii franceze asupra limbii române literare a fost semnificativă încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Centrul Judetean pentru Conservarea sI Promovarea Culturii Traditionale Bacau, in colaborare cu Primaria si Consiliul Local Slanic Moldova, organizeaza cea de a XXII-a editie a Festivalului Judetean de Folclor si a Târgului Mestesugurilor Artistice Traditionale.

Vineri, de la ora 15.30, pe scena salii Cazino, va avea loc primul spectacol folcloric. Sâmbata, de la ora 11.00, pe Terasa Cazinoului, se va desfasura Târgul mesterilor populari, iar, de la ora 15.30, se va derula al doilea spectacol folcloric, pe scena salii de spectacole. Duminica, ultima zi de festival, va respecta programul din ziua precedenta.

La aceste manifestari vor participa mesteri populari din Bacau, Gioseni, Ghimes-Faget, Tarhaus, Oituz, Faraoani, Brusturoasa, Palanca, Sanduleni, Strugari, precum si formatii artistice de cântece si dansuri populare din Ghimes – Faget, Tarhaus, Asau, Solont – Cucuieti, Oituz, Podu – Turcului, Gaiceana, Bacau, Sascut-Sat, Pancesti, Brusturoasa, Sarata, Moinesti, Palanca, Hemeiusi, Sanduleni, Saucesti si Faraoani.

Galeriile „Alfa” au gazduit joi, de la ora 17.00, festivitatea de premiere a câstigatorilor concursului „Saloanele Moldovei”, manifestare organizata de Muzeul de Arta din cadrul Complexului „Iulian Antonescu” din Bacau si Uniunea Artistilor Plastici (UAP) din Republica Moldova. La eveniment, au participat reprezentantii celor doua institutii, membrii juriului, plasticienii care au trimis lucrari, iubitori de frumos din România si Republica Moldova.

Juriul, format din critici de arta, muzeografi si artisti plastici, a fost coordonat de Ghenadie Jalba, presedintele UAP din Republica Moldova. La editia a XXIV-a a expozitiei „Saloanele Moldovei”, au fost trimise 329 de lucrari, din care au fost nominalizate 38 si premiate 10. Marele Premiu, acordat de Ministerul Culturii din Republica Moldova, a ajuns la Suzana Fântânariu, din Timisoara, pentru lucrarea „Jurnal utopic”.

Ceilalti câstigatori ai acestei frumoase editii sunt Florina Breazu – Chisinau, Raluca Ghideanu – Bucuresti, Eugen Sterpu – Chisinau, Timofei Batrânu – Chisinau, Gheorghe Mosorescu – Braila, Letitia Oprisan – Bucuresti, Valeriu Gonceariuc – Iasi, Anatol Danilisin – Chisinau si Cristian Radu – Braila. O noutate a fost premiul „Nicu Enea”, instituit anul acesta si sustinut de un sponsor care s-a dorit anonim, premiu care a ajuns la Valeriu Gonceariuc.

Cele 329 de lucrari de pictura, sculptura, grafica, arta decorativa, arta fotografica, instalatie si obiect au fost expuse la Galeriile „Alfa”, Galeria „Hol” (Muzeul de Istorie), Galeria „Ion Frunzetti” si Muzeul de Arta Contemporana „George Apostu”.

În fiecare an pe 20 iulie Sfânta Biserică Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, singurul prooroc ce aparţine strict lumii Vechiului Testament, recunoscut ca atare de toate cele trei religii abrahamice, care are o zi proprie de sărbătorire în cadrul cultului. Sfântul Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă. El era fiul unui preot al Legii vechi, care locuia în cetatea Tesve, din Galaad (Israel), situată dincolo de Iordan, ceea ce explică numele de Tesviteanul. Cât despre numele de Ilie, acesta provine în limba română  de la numele ebraic Eliyah (Eliiah), ceea ce înseamnă „Al cărui Dumnezeu este Jahve”. Importanţa acestui sfânt pentru credinţa creştină este reliefată de faptul că însuşi Mântuitorul Iisus face referire la el, spunând despre Ioan Botezătorul că este Ilie care trebuia să vină (Matei XI, 14).
Sfântul Ilie a trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea regelui Ahab, în regatul nordic al Israelului, Samaria. Regele Ahab, la îndemnul soţiei sale Isabela, prinţesă din Sidon, introdusese în regatul israelitean cultul zeului fenician Baal. La porunca lui Dumnezeu, Sfântul Ilie ajunge la curtea regelui Ahab şi îi vesteşte acestuia că Dumnezeu va pedepsi poporul pentru idolatrie prin secetă, închizând cerurile timp de trei ani şi jumătate.
Sfântul Ilie se ascunde de furia lui Ahab mai întâi la pârâul Cherit, unde va fi hrănit de un corb, apoi la văduva din Sarepta Sidonului. În casa acestei văduve, prorocul Ilie va face minuni: îl va învia pe fiul acesteia şi îi va înmulţi făina şi uleiul. Spre sfârşitul anilor de secetă, pentru cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, Sfântul Ilie îi propune împăratului să ridice un jertfelnic pe Muntele Carmel şi să se roage mai întâi prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu. Acesta a fost momentul în care Ilie a înlăturat cultul zeului Baal. El a reuşit să coboare foc din cer peste jertfa sa, ceea ce cei 450 de preoţi ai lui Baal nu au reuşit să facă. 
Cinstea deosebită de care s-a bucurat Sfântul Ilie înaintea lui Dumnezeu, se vede în prezenţa sa pe muntele Taborului alături de Moise, atunci când Mântuitorul s-a schimbat la Faţă înaintea ucenicilor Lui. Moise si Ilie au fost de faţă lângă Domnul în slavă, primul ca primitorul şi dătătorul Legii, al doilea ca cel mai neînfricat luptător împotriva duşmanilor lui Dumnezeu. Este de reţinut că în timpul vieţii sale, Ilie nu s-a învrednicit de o vedere „faţă către faţă”. Potrivit relatărilor din cartea III Regi, cap. 19, se spune că atunci când i s-a arătat Dumnezeu, Sfântul Ilie şi-a acoperit faţa cu mantia, pentru că nu putea privi slava lui Dumnezeu. Dar această vedere devine posibilă după înălţarea sa la cer, când pe Muntele Taborului, Ilie a văzut slava lui Dumnezeu atunci când Hristos s-a schimbat la faţă. 
În tradiţia populară, Sfântul Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor şi a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credinţă şi curaj demn de urmat. Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfânt făcător de minuni. Oamenii cred că atunci când se întâmplă fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruţa lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu şi mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuţi ale sfinţilor Noului Testament. De aceea şi noi, creştinii de astăzi, trebuie să ne străduim să lucrăm aceste virtuţi în viaţa noastră, pentru că cea mai bună cinstire pe care o putem aduce unui sfânt este să-i urmăm exemplul şi să dăm toţi slavă lui Dumnezeu pentru harul pe care Îl revarsă asupra noastră, întărindu-ne în lucrarea binelui.

Pr. dr. Marius Popescu,
Parohia „Sfântul Ioan” Bacău

Evanghelia duminicii a XVI-a de peste an ne prezintă trei parabole ale împărăţiei lui Dumnezeu: parabola neghinei, a grăuntelui de muştar şi a plămadei, care ne fac să înţelegem că împărăţia lui Dumnezeu este menită să crească şi să se dezvolte. Însă această creştere şi dezvoltare a împărăţiei lui Dumnezeu în lume este marcată de prezenţa şi lucrarea Celui Rău.
Pe vremea lui Isus, mulţi aşteptau ca Dumnezeu să-şi restabilească împărăţia sa în lume, adunând în jurul lui Mesia un popor de drepţi şi înlăturând definitiv de pe faţa pământului pe toţi cei nedrepţi, răi şi păcătoşi.
În schimb, Isus, deşi predica realitatea că „împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, invita pe auditori să interpreteze această împărăţie în semnul răbdării lui Dumnezeu. „Împărăţia cerurilor”, adică planul lui Dumnezeu în istoria lumii, presupune, prevede momente diferite: este timpul creşterii şi va fi şi cel al secerişului. Însă, cât va dura această lume, orice pretenţie de separare netă între bine şi rău, între adevăr şi eroare în realitatea existenţială a istoriei şi în concretul fiecărei persoane, orice pretenţie de separare netă între buni şi răi nu-şi are locul.
Lumea este ca un câmp unde cresc împreună grâul cel bun şi neghina. De asemenea, şi Biserica lui Cristos este la fel, pentru că inima fiecărui om este aşa. Şi-i mulţumim bunătăţii lui Dumnezeu, care nu se grăbeşte să judece şi să condamne pe nimeni.
Chiar şi cel care face răul se poate converti la bine, aşa cum, de fapt, şi cel care săvârşeşte binele poate face la rândul său răul. Aşa cum spunea sfântul Petru Crisologul, „neghina de astăzi, se poate transforma mâine în grâu”; dacă nu ar fi fost răbdarea lui Dumnezeu, vameşul Levi nu ar fi devenit apostolul Matei şi nici persecutorul Saul nu ar fi devenit sfântul Paul. Şi lista exemplelor asemănătoare s-ar putea prelungi…
Dar în Evanghelia de astăzi mai avem încă alte două foarte scurte parabole: cea a bobului de muştar şi cea a drojdiei: pentru a afirma certitudinea mare că „sămânţa” împărăţiei lui Dumnezeu – în ciuda micimii şi aparentei sale nesemnificaţii în mijlocul forţelor care domină lumea – va creşte şi se va dezvolta; pentru a arăta certitudinea că „drojdia” Evangheliei – în ciuda non-aparenţei sale şi a modului ascuns al acţiunii sale, precum şi în ciuda chiar a contradicţiilor dintre cei care-i sunt purtătorii – nu va înceta să facă să fermenteze toată „pasta” omenirii şi a istoriei.
Însă, pe de altă parte, nici discursul despre răbdarea lui Dumnezeu şi nici certitudinea că împărăţia lui Dumnezeu se va realiza, nu trebuie să ne facă să uităm de responsabilitatea pe care fiecare om o are înaintea lui Dumnezeu de a-şi orienta propria existenţă spre bine sau spre rău.
Este apelul sever care ne vine din ultima parte a Evangheliei. Dincolo de judecăţile sau indiferenţa oamenilor, rămâne pentru fiecare perspectiva judecăţii lui Dumnezeu: numai el este în stare să discearnă cu obiectivitate deplină şi în adevăr ce este valoros şi ce nu valorează, ce este drept sau eronat în viaţa fiecăruia.
De aceea, cuvântul lui Dumnezeu să fie făclie pentru paşii noştri şi lumină pe drumul vieţii noastre.

Pr. Lucian Adam, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău