În România, sărbătoarea Paștelui nu se încheie odată cu ziua Învierii. A doua zi de Paște este, în multe zone ale țării, la fel de importantă și încărcată de tradiții și bucurie. Oamenii continuă să sărbătorească alături de familie și prieteni, păstrând obiceiuri transmise din generație în generație.

Vizitele și urările

Una dintre cele mai răspândite tradiții este mersul în vizită. Rudele, prietenii și vecinii își fac urări de sănătate și belșug, folosind salutul pascal: „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”. Copiii primesc ouă roșii, cozonac și, uneori, mici daruri sau bani.

În trecut, mai ales la sate, tinerii mergeau „cu pasca” la nași și fini. Nașii pregăteau mese bogate pentru a-și primi finii, iar aceștia aduceau, drept semn de respect, ouă roșii, cozonaci și vin.

Ospățul continuă

Mesele festive sunt la loc de cinste și în a doua zi de Paște. După slujba de dimineață, familiile se adună în jurul mesei încărcate cu drob, friptură de miel, ouă înroșite, pască și cozonac. În unele părți ale țării, a doua zi este dedicată mai mult prietenilor și comunității lărgite, într-un spirit de voie bună și comuniune.

Stropitul fetelor

În Transilvania și în unele părți din Banat, a doua zi de Paște aduce un obicei aparte: stropitul fetelor. Băieții merg din casă în casă și stropesc fetele cu parfum, pentru a le ura noroc și frumusețe în noul an. În trecut, stropitul se făcea cu apă proaspătă de fântână sau de izvor, simbol al purificării și reînnoirii.

La schimb, fetele le oferă băieților ouă roșii, prăjituri sau, în zilele noastre, dulciuri și băuturi.

Jocuri și petreceri câmpenești

În unele sate, a doua zi de Paște se organizează petreceri câmpenești sau târguri tradiționale. Tinerii se întrec în jocuri și dansuri populare, iar muzica și voia bună umplu aerul primăverii.

Există și obiceiul jocului în horă, semn al coeziunii comunității și al bucuriei colective.

Semnificație spirituală

Deși mai relaxată decât prima zi de Paște, a doua zi păstrează caracterul sacru al sărbătorii. Participarea la slujbele religioase și mulțumirea adusă pentru binecuvântările primite sunt parte importantă a acestei zile.

În unele zone, se merge la cimitir pentru a aprinde lumânări la mormintele celor plecați, ca semn că Învierea aduce lumină și celor din lumea de dincolo.

A doua zi de Paște este, așadar, o prelungire a bucuriei Învierii: o zi a reîntâlnirilor, a binecuvântărilor și a celebrării vieții, în spiritul tradițiilor care definesc sufletul românesc.

În noaptea de Înviere, un echipaj medical de urgență cu asistent (EMU-A) din cadrul Serviciului de Ambulanță Județean (SAJ) Bacău a intervenit rapid într-o localitate din apropierea municipiului, salvând viața unei femei de 49 de ani.

Apelul la 112 a fost efectuat de soțul pacientei, care a semnalat că aceasta nu mai respiră. Sub îndrumarea dispeceratului, bărbatul a început imediat compresiile toracice, esențiale pentru menținerea circulației sanguine până la sosirea ajutorului specializat.

La fața locului, echipajul EMU-A a găsit pacienta în stop cardio-respirator și a inițiat de urgență protocolul de resuscitare. În timpul manevrelor, au fost aspirate aproximativ 100 ml de apă din căile respiratorii, semn că ar fi putut surveni o aspirație accidentală. După 10-15 minute de eforturi susținute, echipa medicală a reușit să restabilească activitatea cardiacă spontană.

În lipsa unui echipaj cu medic disponibil, s-a decis transportul de urgență al pacientei la Unitatea de Primiri Urgențe (UPU) Bacău. Femeia a fost predată personalului medical în stare stabilă, cu ritm cardiac susținut.

Intervenția promptă a soțului, coordonată prin telefon de dispecerul SAJ, și profesionalismul echipei EMU-A au făcut diferența în această situație critică, demonstrând importanța reacției rapide și a colaborării între cetățeni și personalul medical.

În după-amiaza zilei de 19 aprilie a.c., un copil de 7 ani din comuna Faraoani a fost găsit rătăcind pe o stradă din localitate, după ce s-ar fi îndepărtat de locuința sa.

Băiețelul, care se deplasa cu bicicleta și părea dezorientat, a fost observat de un conducător auto. Acesta a alertat imediat un polițist aflat în zonă, care desfășura activități de supraveghere a traficului rutier.

Agentul șef adjunct de poliție Farțade Gabriel-Emanuel, din cadrul Serviciului Rutier Bacău, a intervenit prompt, preluând copilul și efectuând verificările necesare pentru a-i identifica familia. În scurt timp, polițistul a reușit să stabilească domiciliul minorului și să îl încredințeze părinților, care îl căutau îngrijorați.

Inspectoratul de Poliție Județean Bacău reamintește părinților importanța supravegherii atente a copiilor și transmite câteva recomandări pentru prevenirea unor astfel de incidente:

• Nu lăsați copiii nesupravegheați, nici măcar pentru perioade scurte de timp, mai ales în locuri aglomerate sau în apropierea drumurilor publice;

• Însoțiți-i atunci când ies la joacă sau în zone necunoscute;

• Învățați-i să vă comunice mereu unde merg și cu cine;

• Familiarizați-i cu numele complet, adresa și numărul de telefon al părinților;

• Explicați-le ce să facă dacă se pierd – să rămână într-un loc sigur și să ceară ajutorul unui adult de încredere;

• Insistați să nu plece niciodată cu persoane necunoscute;

• Învățați-i să folosească numărul de urgență 112;

• Utilizați tehnologia pentru a-i monitoriza în zonele aglomerate (ex. smartwatch sau brățară GPS);

• Discutați frecvent cu cei mici despre regulile de siguranță, sub formă de joc sau poveste.

Promptitudinea și profesionalismul colegului nostru au făcut posibil ca un moment de rătăcire să aibă un final fericit.

Paștele, cea mai mare sărbătoare a creștinătății, este întâmpinat în România cu un amestec de tradiții vechi, obiceiuri pline de simboluri și momente de profundă încărcătură spirituală. Prima zi de Paște, în special, marchează începutul bucuriei după perioada postului și este celebrată în toate regiunile țării prin ritualuri care variază, dar păstrează întotdeauna același mesaj: victoria vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului.

Slujba Învierii și lumina sfântă

Tradițiile de Paște încep în noaptea de sâmbătă spre duminică, când credincioșii merg la biserică pentru a lua parte la Slujba Învierii. În mâinile lor, lumânările aprinse din lumina adusă de preot simbolizează învierea lui Hristos și biruința vieții. Obiceiul este ca această lumină să fie dusă acasă cu grijă, iar gospodarii să înconjoare casa cu ea, pentru a alunga răul și a binecuvânta gospodăria.

Unii păstrează lumânarea de Paște întreaga perioadă a sărbătorilor, aprinzând-o la momente importante sau în caz de nevoie, ca un simbol al protecției divine.

Masa de Paște: ouă roșii, miel și cozonac

Prima zi de Paște este strâns legată de bucuria revederii în familie și de ospățul tradițional. Masa de sărbătoare este deschisă, de obicei, după ce toți membrii familiei s-au spălat pe față cu apă în care au fost puse un ou roșu și un bănuț de argint – un ritual menit să aducă sănătate și noroc.

Ouăle roșii, simbol al jertfei și învierii lui Hristos, sunt nelipsite. Tradiția spune că cel care ciocnește primul ouul și îl sparge pe al celuilalt va avea parte de putere și sănătate tot anul.

De asemenea, se mănâncă friptură de miel, drob și ciorbă de miel, toate având rădăcini în simbolismul religios – mielul reprezentând sacrificiul lui Iisus pentru mântuirea omenirii. Cozonacul și pasca, dulciurile tradiționale, încheie festinul, semnificând dulceața credinței și împlinirea sufletească.

Salutul pascal

Începând din zorii primei zile de Paște, salutul obișnuit este înlocuit cu „Hristos a înviat!”, la care se răspunde „Adevărat a înviat!”. Acest salut, rostit cu solemnitate sau cu bucurie, întărește comunitatea credincioșilor și reamintește esența sărbătorii.

În unele sate, oamenii își făceau și daruri simbolice cu această ocazie – ouă roșii, cozonaci sau prăjituri, toate însoțite de urări de sănătate și belșug.

Obiceiuri și superstiții

Românii au păstrat, de-a lungul secolelor, numeroase obiceiuri care dau culoare primei zile de Paște:

• Spălatul cu apă proaspătă: în multe zone, dimineața de Paște începe prin spălarea cu apă curată sau apă sfințită, în care s-au pus flori, ouă roșii și bani. Se crede că astfel copiii și tinerii vor fi frumoși și sănătoși tot anul.

• Prima persoană întâlnită: în unele părți ale țării se spune că, dacă în prima zi de Paște întâlnești un bărbat, vei avea noroc tot anul.

• Păstrarea focului: după slujba de Înviere, gospodarii aprindeau un foc mic în curte sau la marginea satului, ca simbol al purificării și protecției.

• Oul cu dublu gălbenuș: dacă la masa de Paște se găsește un ou cu doi gălbenuși, este semn de mare noroc sau de o nuntă apropiată în familie.

Jocurile și veselia

În trecut, după masa de Paște, în curțile bisericilor sau pe pajiști, copiii și tinerii organizau diverse jocuri tradiționale: sărituri peste foc, „bătutul toacei” sau întreceri cu ouă rostogolite pe pământ. Era un mod de a celebra învierea primăverii în același timp cu Învierea Domnului.

În unele zone, prima zi de Paște era considerată exclusiv zi de rugăciune și familie, lăsându-se jocurile și veselia pentru a doua și a treia zi.

Astăzi, deși multe dintre aceste tradiții s-au modernizat sau au fost uitate, Paștele rămâne, pentru români, o sărbătoare a renașterii, a iubirii și a speranței. Și, indiferent de schimbările vremurilor, prima zi de Paște păstrează acea emoție aparte a reîntâlnirii cu lumina și bucuria vieții.

*Scrisoare pastorală la sărbătoarea Învierii Domnului*

Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Învierea Domnului Iisus Hristos din morți este temelia credinței creștine și evenimentul central al activității Sale mesianice. Prin Învierea Sa din morți, Hristos Domnul și-a arătat dumnezeirea (Romani 1,4) și a biruit definitiv păcatul și moartea, oferind omenirii posibilitatea de a se împărtăși din viața veșnică (I Cor. 15, 20-22).
Acest act fundamental pentru credința noastră este retrăit anual în cadrul sărbătorilor pascale, fiecare creștin având șansa de a reactualiza în viața sa dimensiunea mântuitoare a celei mai mari minuni săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Perioada liturgică pascală nu are rolul de a reaminti evenimentul Învierii, ci de a-l face prezent și lucrător în viața creștinilor care sunt chemați să fie „fiii ai Învierii” (Luca 20, 36), lumină a lumii (Matei 5,14), martori și mărturisitori ai lucrării transfiguratoare a lui Dumnezeu Cel viu.

Iubiți frați și surori întru Hristos Domnul,
Adevărul Învierii, transmis prin lucrarea misionară a apostolilor adumbrită de prezența Duhului Sfânt, a dat naștere curajului martirilor din primele veacuri de a înfrunta moartea și suferințele pentru credința lor nestrămutată în dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Curajul și credința mărturisitoare a martirilor au reprezentat icoana convertirii neamurilor, care s-au așezat la masa Împărăției pentru a se adăpa și hrăni din Hristos Euharistic, după cum mărturisește Lactanțiu în secolul al II-lea: „sângele martirilor este sămânța creștinilor”. Actul martiric al șirului nesfârșit de mărturisitori nu a fost altceva decât o trecere de la moarte la viață….
Reactualizarea morții și învierii Domnului Iisus Hristos a fost trăită și mărturisită de-a lungul secolelor de pustnici și cuvioși părinți care au abandonat viața păcătoasă și și-au asumat viața în Hristos, împlinind cuvântul Evangheliei.
În ultimii 70 de ani, Biserica națională și-a proclamat sfinții în care S-a odihnit Hristos de-a lungul a două milenii de continuitate a mărturisirii dreptei credințe. Ei sunt roadele lucrării Duhului Sfânt și modele vii de credință, care au întărit identitatea spirituală și națională a poporului român. Mărturia lor a inspirat generații întregi și, prin sfinții contemporani proclamați anul acesta, continuă să ne arate că Dumnezeu este prezent în viața Bisericii și a neamului nostru. Pentru poporul român, Învierea nu a fost doar un eveniment religios, ci un reper identitar și o sursă de renaștere spirituală, mai ales în momentele grele ale istoriei.
Această forță a Învierii s-a vădit în capacitatea poporului de a renaște după fiecare suferință, păstrându-și credința și cultura, respingând orice încercare de înstrăinare. Ortodoxia a fost, cum spune părintele Dumitru Stăniloae, matca în care s-a plămădit identitatea românească, dând chip modului nostru de a simți, gândi și trăi. Neamul românesc a urmat un drum al Crucii, nădăjduind în Înviere, cu conștiința că prin suferință vine biruința, prin moarte – viața, iar prin Hristos – mântuirea.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Chiar și după 2000 de ani, Învierea Domnului rămâne cel mai important eveniment din istoria creștinătății, cu semnificații profunde în viața fiecăruia dintre noi, deoarece biruința asupra morții nu a rămas un fapt istoric consemnat de evanghelii, ci o realitate care ne motivează și influențează existența. Ea este icoana speranței că în contextul civilizației suferinței și morții, adevărata existență este viața în Hristos, iar credința pe care o mărturisim nu se fundamentează pe o idee filosofică sau morală, ci pe un eveniment concret. În lumina acestor înțelesuri, Învierea Domnului ne cheamă la transformare interioară, la o nouă viață trăită împreună cu Hristos, fiecare biruință asupra păcatului fiind un paște personal pentru fiecare dintre noi.
În contextul socio-politic actual, marcat de instabilitate și criză, de frică și nesiguranță, evenimentul Învierii ne oferă certitudinea că nu suntem singuri, ci împreună cu singurul Dumnezeu Care suferă împreună cu noi și înviază împreună cu noi.
În această noapte binecuvântată, Hristos-Lumina Lumii (Ioan 8, 12) ni se împărtășește în chip simbolic prin lumina pe care o ținem în mâini, cu inimi curate și emoție sfântă, o lumină a biruinței asupra întunericului absolut al păcatului. Această lumină, pe care o purtăm cu smerenie și recunoștință, ne împărtășește speranța că viața noastră poate deveni mai bună, că putem renaște în Hristos, că putem fi biruitori în fața încercărilor vieții și că avem șansa de a trăi întreolaltă, cu Dumnezeu și cu semenii, în comuniune de iubire hristică. Purtând în inimi pe Hristos înviat, suntem chemați să fim lumini din Lumina Lui, mărturisind prin faptă bunătatea și adevărul (Matei 5, 16) și reactualizând în aceste zile frumoasele tradiții pascale pe care înaintașii noștri le-au păstrat cu evlavie și ni le-au transmis cu profundă cucernicie.

Iubiții mei,
Așa cum v-am obișnuit, cu prilejul celor două mari sărbători care celebrează Nașterea și Învierea Domnului, și de această dată, la ceas de lumină și bucurie sfântă, vă împărtășesc câteva gânduri lirice adunate într-un poem pe care l-am intitulat:

Iadule, unde-ți este biruința?

Popoare și neamuri, Oameni și oameni, având gândul curat,
Veniți să primiți lumina pascală, simțind că Hristos a înviat!
E ziua în care pământul se-aprinde din focul iubirii nestins,
Îngeri și oameni cântă-mpreună, că moartea Hristos a învins.

Tot omul ce are suflarea Vieții, chiar paria lumii de-ați fi,
Toată suflarea, cu toată făptura, fiți veseli în astfel de zi.
E ziua în care Domnul coboară să spună la cei din Șeol:
„Toți fii credinței, ieșiți la Înviere, lăsând întunericul gol.”

Având fiecare lumina Învierii în sufletul vostru stingher,
Hristos vă invită să fiți împreună la Marele Praznic, în cer.
Gustând din ospățul Iubirii depline, apoi, sorbind din potir,
Primi-vei în suflet curajul și harul să mori pentru El ca martir.

De veacuri românii, cinstind Învierea, frumoase tradiții au creat,
Prin orice lucrare, în duhul credinței, au slăvit pe Hristos înviat.
În noaptea de Paște mergeau să așeze la crucea celor plecați
Lumina pascală la care, aievea, vorbeau cu cei răposați,

O, Doamne Iisuse, Stăpânul vieții, Tu, Paștele nostru suprem,
Când marea-nserare veni-va și nouă, cu Tine vrem să înviem.
Scăldați în lumina divină din ceruri, uniți în cuget curat,
Cu sfinții Lui îngeri și sfinții Iubirii cânta-vom Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† IOACHIM,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

„Mergeţi în grabă şi spuneţi discipolilor lui:
«A înviat din morţi şi, iată, merge înaintea voastră în Galileea!
Acolo îl veţi vedea»” (Mt 28,7).

Preacucernici părinţi, dragi persoane consacrate,
iubiţi fraţi şi surori în credinţă,

Cristos a înviat!

Celebrăm în aceste zile misterul credinţei şi al răscumpărării noastre. Celebrăm trecerea, Paştele Domnului Isus Cristos, care a murit pe cruce şi a treia zi a înviat, devenind izvor de speranţă şi bucurie pentru toţi cei care cred în el. Însufleţiţi de această bucurie, în timpul Paştilor, noi, creştinii, ne întâmpinăm unii pe alţii cu salutul pascal, ne vizităm şi trăim zile de pace în prezenţa Domnului înviat. Masa de altar, de pe care primim Sfânta Împărtăşanie, şi amvonul din biserică, de la care primim cuvântul vieţii, devin izvorul unei bucurii sufleteşti care ajunge şi în familiile şi în casele noastre. În felul acesta, Învierea Domnului nu este o sărbătoare închisă între zidurile bisericilor, ci un eveniment solemn care înfrumuseţează, modelează şi răscumpără vieţile credincioşilor.

Aşa este acum, aşa a fost şi în zorii creştinismului, în acea zi când Mântuitorul a înviat glorios din morţi. Evanghelia ne relatează că în dimineaţa celei de-a treia zile femeile au mers la mormânt pentru a unge cu miresme trupul Domnului. Erau triste după toate cele întâmplate în Vinerea Mare. Au fost martore la moartea lui Isus. Au rămas cu el până la capăt. L-au văzut murind pe cruce şi dus la mormânt.

În dimineaţa de Paşti, pe lângă suferinţa amintirilor pe care le purtau în suflet, erau preocupate şi de imaginea pietrei grele care a sigilat mormântul. Cine o va da la o parte? Cunoscându-şi limitele proprii, se gândeau că ajutorul trebuie să vină din afară. Într-adevăr, ajutorul lor a venit de la altcineva, de la Domnul înviat. Forţa învierii a dat la o parte piatra de la mormânt. Învierea Domnului a înlăturat piatra tristeţii tânguitoare, a disperării întunecate şi a făcut să strălucească puterea gloriei sale. Ceea ce nu au putut face forţele omeneşti, a reuşit să facă Domnul înviat. Domnul a dat piatra la o parte. La Dumnezeu nimic nu este imposibil.

„Cine va da piatra la o parte?”, ne întrebăm şi noi în diferitele circumstanţe ale vieţii. Uneori ne simţim neputincioşi, limitaţi în faţa obstacolelor care se ivesc pe cale. Uneori privim la pietrele din viaţa noastră şi ne întrebăm cum le vom înlătura. Poate că aceste pietre sunt dificultăţile noastre, o piedică, un impas, un conflict, un păcat cu care ne luptăm. Cine va da piatra la o parte? Ajutorul nostru este în numele Domnului. El este atotputernic. El ne este alături, ne iubeşte şi ne vrea mântuiţi. Cu încredere în Domnul înviat, în aceste zile pascale noi ne rugăm ca forţa învierii sale să se manifeste şi în noi şi să dea piatra la o parte.

După ce l-au întâlnit pe Domnul înviat, femeile aleargă grăbite pentru a vesti celorlalţi ceea ce au văzut. Ele sunt discipolele misionare ale veştii care a schimbat lumea: Isus Cristos a înviat. Isus este viu şi nu mai trebuie căutat printre cei morţi. Mormântul său este gol.

Mormântul, pentru ele şi pentru creştini, nu este un punct de oprire, aşa cum erau staţiunile Căii sfintei cruci, unde zăboveam şi meditam îngânduraţi. La mormânt, lumea nu se opreşte pentru a jeli. Femeile şi apostolii nu staţionează mohorâţi la mormântul gol, ci, văzând semnele învierii, aleargă ca să ducă şi celorlalţi vestea cea bună. Mormântul nu este un popas al mâhnirii, ci un punct de pornire, un start. Învierea lui Isus din morţi devine un loc de pornire, forţa şi motorul care însufleţeşte speranţa Bisericii în ieşire, a Bisericii care merge să predice vestea cea bună.

În scena vizitei la mormânt atât a femeilor pioase, cât şi a apostolilor se poate observa dubla dimensiune a credinţei: dimensiunea personală şi cea comunitară. Persoanele care văd semnele învierii şi care îl întâlnesc pe Cel Înviat cred în el, se lasă copleşite de imensitatea evenimentului învierii. Este dimensiunea personală a credinţei lor. Însă vedem la aceste persoane că nu păstrează credinţa în mod egoist, pentru sine, ci o împărtăşesc celorlalţi. Credinţa lor e misionară. Notăm că Maria Magdalena, femeile pioase, apostolii, ucenicii de la Emaus aleargă cu frică şi bucurie mare ca să împărtăşească cu ceilalţi trăirile lor. Credinţa lor are o dimensiune comunitară. După ce mai mulţi ani l-au urmat pe Isus şi au fost discipoli ai săi, acum, după ce au văzut semnele învierii, aleargă ca misionari pentru a vesti lumii evenimentul învierii. Vedem la ei strânsa legătură între credinţa personală şi credinţa comunitară.

În acest sens, consider că este impresionantă scena din noaptea de Paşti când este purtată în biserică lumânarea pascală. De trei ori se intonează aclamaţia „Lumina lui Cristos!”, apoi, treptat, se împarte lumina credincioşilor. Mai întâi iau lumina cei mai apropiaţi de lumânarea pascală. Ei nu ţin lumina doar pentru ei, ci o dau şi vecinilor lor. Încet-încet, lumina ajunge la toată lumea, chiar şi la cei de departe. Lumina trece din mână în mână şi, deşi se împarte la mulţi, ea nu scade, ci creşte.

Este o parabolă a luminii credinţei care a ajuns la noi. Au luat această lumină a învierii cei care au fost mai apropiaţi de evenimentul istoric al învierii, acum două mii de ani. Ei au transmis această lumină a învierii ca o făclie a credinţei generaţiilor imediate, de după ei. Lumina învierii a trecut de la o generaţie la alta şi, deşi s-a împărţit la atâţia, ea nu a scăzut, ci a crescut în putere şi în strălucire. Această făclie a învierii a ajuns şi la noi. Am primit-o şi noi mulţumită Bisericii, părinţilor noştri, familiei noastre şi atâtor discipoli ai lui Cristos care ne-au transmis darul credinţei. Revine acum generaţiei noastre nobila misiune de a transmite credinţa în învierea Domnului către copii şi tineri. Este comoara cea mai de preţ pe care le-o putem oferi. Aceasta este comoara pe care ne-au lăsat-o părinţii şi bunicii noştri şi pe care noi, ca pe o lumină aprinsă, dorim să o oferim tinerei generaţii. În felul acesta, în lanţul de generaţii de credincioşi, generaţia noastră devine o punte între trecut, prezent şi viitor şi o făclie transmisă mai departe.

„Discipoli-misionari ai lui Cristos” este tema anului pastoral în curs. Femeile de la mormânt şi ucenicii care aleargă să spună lumii ce s-a întâmplat reprezintă şi pentru noi un model care ne indică modul în care trebuie să transmitem această veste bună ca discipoli misionari. Ei ne arată modul în care vestirea învierii însufleţeşte viaţa celor care poartă şi trăiesc acest mesaj pascal.

În acest sens, Papa Francisc, în documentul de convocare a Jubileului speranţei, intitulat Spes non confundit, evidenţiază următorul fapt: „Cristos a murit, a fost înmormântat, a înviat, s-a arătat. Pentru noi a trecut prin drama morţii. Iubirea Tatălui l-a înviat în forţa Duhului, făcând din umanitatea sa primele roade ale veşniciei pentru mântuirea noastră. Speranţa creştină constă tocmai în aceasta: în faţa morţii, unde totul pare să se termine, se primeşte certitudinea că, graţie lui Cristos, graţie harului său care ne-a fost comunicat în Botez, viaţa nu este luată, ci transformată pentru totdeauna.”

Vestirea învierii transformă întreaga viaţă. Suntem martorii credibili ai mesajului pascal atunci când ne lăsăm transformaţi de lumina învierii sale. În felul acesta, învierea lui Isus nu se află doar pe buzele noastre, ci modelează un stil de viaţă. În ce constă un stil de viaţă trăit în lumina învierii? Învierea lui Isus ne inspiră să trăim în speranţă, bucurie, seninătate şi caritate. Învierea ne permite să privim dincolo de interesele imediate, dincolo de piedicile contingente, către ţinta călătoriei noastre pe acest pământ, către cer. Astfel, învierea Domnului înseamnă începutul învierii noastre. Învierea Domnului ne încurajează să trăim pe pământ în aşa fel încât să nu uităm de cer. Isus înviat ne iluminează ca să trăim cele prezente în aşa fel încât să nu uităm de cele viitoare.

Fără adevărul învierii, istorisirea despre Isus ar fi una tristă. Evanghelia nu ar mai fi bună vestire. Învierea sa însă descoperă adevăratul sens al vieţii sale, al minunilor şi al promisiunilor sale. În zilele pătimirilor sale, moartea şi viaţa s-au confruntat, şi, din această bătălie, viaţa a ieşit victorioasă. Această viaţă el vrea să ne-o comunice şi nouă. De aceea, Cristos ne promisese deja: „Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug” (In 10,10). Cine trăieşte prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos experimentează această viaţă îmbelşugată pe care el a venit să ne-o dăruiască. Cel care are viaţa lui Cristos în inima sa se împlineşte ca om, se sfinţeşte, îşi fructifică talanţii pe care Dumnezeu i-a dat. Cel care trăieşte purtându-l pe Cristos în lume duce cu sine bucuria, speranţa şi seninul învierii sale. Acest lucru vi-l dorim tuturor, dragi preoţi, persoane consacrate, iubiţi credincioşi: să fiţi purtători şi martori bucuroşi ai învierii Domnului pentru oamenii de azi.

Împreună cu Preasfinţitul Petru Sescu, episcop auxiliar, şi cu Preasfinţitul Petru Gherghel, episcop emerit, vă transmitem urările noastre cele mai frumoase, dorindu-vă din suflet sărbători pascale binecuvântate. Bucuria şi pacea Celui Înviat să vă însoţească mereu!

Cristos a înviat!

✠ Iosif Păuleţ
episcop de Iaşi

La data de 19 aprilie a.c., un echipaj de poliție din cadrul Serviciului Rutier Bacău a depistat, pe DN 11, în localitatea Sănduleni, un tânăr de 24 de ani, din comuna Berzunți, în timp ce conducea un autoturism cu viteza de 139 km/h, într-o zonă unde limita legală de viteză este de 50 km/h.

Pentru abaterile constatate, polițiștii l-au sancționat contravențional cu o amendă în valoare de 4.050 de lei. Totodată, ca măsură complementară, i-au reținut permisul de conducere pentru o perioadă de 120 de zile, fiindu-i eliberată o dovadă înlocuitoare fără drept de circulație.

Polițiștii reamintesc conducătorilor auto că limitele maxime de viteză stabilite prin Codul Rutier sunt: 50 km/h în localități (cu posibilitatea stabilirii unor limite superioare de până la 80 km/h sau inferioare, dar nu mai mici de 30 km/h), 90/100 km/h în afara localităților, 120 km/h pe drumurile expres și 130 km/h pe autostrăzi.

Respectați limitele legale de viteză! Adaptați viteza la condițiile de drum, măriți distanța față de vehiculul din față și evitați manevrele riscante în trafic! Siguranța pe drumurile publice depinde de fiecare dintre noi.

La data de 17 aprilie a.c., polițiștii Secției 8 Poliție Rurală Buhoci au reținut pentru 24 de ore un tânăr de 17 ani, din comuna Tamași, bănuit că ar fi comis mai multe furturi. Acesta a fost introdus în arestul I.P.J. Bacău.

Din cercetările efectuate până în prezent, a rezultat că, în cursul lunii aprilie, tânărul ar fi sustras bunuri și mai multe animale de pe terenurile unor localnici, prejudiciul estimat depășind suma de 20.000 de lei.

În cauză, polițiștii continuă cercetările sub coordonarea Parchetului, în cadrul unui dosar penal, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat.

Mielul, prezent în farfuriile de Paște din întreaga lume creștină, nu este doar o alegere culinară, ci poartă o istorie milenară, spirituală și culturală, care începe cu mult înainte de creștinism și străbate continente, religii și obiceiuri pastorale. De la jertfa din Egiptul antic la festinurile creștine și până la transhumanța românească, mielul este o punte între sacru și profan, între Dumnezeu și om, între viață și moarte. 

Originea sacrificială – Mielul pascal în iudaism

Tradiția mielului începe cu poporul evreu, cu mii de ani în urmă, în momentul fondator al identității sale religioase: Exodul. În noaptea când Dumnezeu i-a izbăvit din robia egipteană, fiecare familie a fost îndemnată să jertfească un miel fără cusur, să-i ungă sângele pe ușorii casei, ca îngerul morții să-i ocolească. Carnea mielului era consumată întreagă, friptă, alături de „azimi” (pâine nedospită) și „ierburi amare”, simboluri ale grabei plecării și ale suferințelor îndurate în robie. Această masă – Pesahul – avea (și are) un profund caracter simbolic. Mielul nu era doar hrană, ci o jertfă de recunoștință și de apartenență. Era un animal tânăr, blând, fără defect – semn de curăție. Pentru evrei, Paștele este comemorarea anuală a eliberării, iar mielul jertfit rămâne centrul liturgic și simbolic al sărbătorii. 

Mielul lui Iisus – jertfa care a schimbat sensul

Iisus din Nazaret, el însuși evreu, a respectat Paștele iudaic. Cina cea de Taină, luată împreună cu ucenicii înainte de răstignire, a fost foarte probabil o masă pascală. Biblia nu menționează explicit dacă au mâncat miel, dar contextul istoric și ritualic sugerează acest lucru. Însă ceea ce a făcut Iisus atunci a fost o „reconfigurare” a sensului Paștelui: el s-a oferit pe sine ca jertfă, devenind „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Pentru creștini, această imagine a Mielului este fundamentală. Nu mai este vorba doar de un animal jertfit, ci de o prefigurare a sacrificiului suprem. Astfel, consumul mielului la Paște capătă un sens profund simbolic: nu e doar un obicei culinar, ci o reamintire a jertfei divine și a speranței în mântuire. 

Islamul și carnea de oaie – un alt drum spiritual

Și în islam, mielul și oaia ocupă un loc central, mai ales în timpul sărbătorii Eid al-Adha (Sărbătoarea Sacrificiului), care comemorează credința profetului Ibrahim (Avraam), dispus să-și jertfească fiul, dar înlocuit de Dumnezeu cu un berbec. Astfel, carnea de oaie sau miel devine semn de supunere față de voința divină și de solidaritate, fiind împărțită între familie, rude și săraci. De altfel, în Orientul Mijlociu, în Magreb și în spațiul otoman, carnea de miel și oaie e prezentă în cotidian, nu doar în ritualuri, dar mereu încărcată de semnificații culturale. Românii, trăind secole întregi sub influență otomană, au moștenit și din aceste obiceiuri, în special în sudul țării. 

Românii și oile – o legătură ancestrală

Pentru români, mielul de Paște nu este doar un simbol religios, ci și parte a unei identități pastorale multiseculare. Suntem, prin excelență, un popor de păstori. Transhumanța – deplasarea turmelor în funcție de anotimp – a modelat atât viața economică, cât și sufletul românesc. În fiecare primăvară, ciobanii coborau cu turmele din munți spre sud – către Bărăgan, spre Oltenia sau Dobrogea. Drumurile se întindeau pe sute de kilometri și durau săptămâni. În aceste migrații se formau și se transmiteau obiceiuri, cântece, datini. Mielul, născut iarna, ajungea la vârsta ideală tocmai în perioada Paștelui. Astfel, sărbătoarea în satul românesc avea mereu în centru acest animal: tăierea, pregătirea ciorbei și a fripturii, mielul fript cu usturoi și verdețuri. 

Paștele, mielul și calendarul naturii

În România, mielul de Paște este o sinteză perfectă între calendarul religios și cel agrar. Paștele se sărbătorește primăvara, când natura renaște, iar în gospodărie apar primii miei. Nu este o întâmplare, ci o suprapunere semnificativă: în timp ce creștinul celebrează Învierea, gospodarul sărbătorește revenirea vieții în ogradă. Mielul e un simbol viu al începutului. În multe părți ale țării, copilul era pus să calce mielul înainte de tăiere – un gest de preluare a purității și norocului. Uneori, primul miel era lăsat viu, „de sânge” cum se spunea, ca să aducă spor turmei. Restul deveneau bucate – ciorbă cu verdețuri, drob, friptură cu usturoi, stropite cu vin roșu – sângele simbolic al jertfei. 

De la animal de jertfă la animal totemic – perioada fanariotă și schimbările

Însă, în timp, rolul mielului și al oilor în viața românilor s-a schimbat. Odată cu creșterea importanței gospodăriilor și cu transformările sociale din perioada fanariotă și cea modernă, oaia și capra au devenit animale „sfinte” – nu în sens religios, ci economic. Nu mai erau sacrificate cu ușurință, pentru că ofereau prea multe: lapte (brânza era aliment de bază), lână (pentru îmbrăcăminte și pături), piele și chiar bălegar (pentru îngrășarea ogoarelor). Astfel, în multe zone, românii au început să prefere sacrificarea mielului doar la Paște, iar restul anului să păstreze oile. Consumul de carne de miel a devenit un eveniment rar, aproape ritualic, asociat exclusiv cu sărbătoarea. 

Mielul azi – între marketing și tradiție

În societatea contemporană, mielul de Paște s-a transformat într-un produs de piață. Supermarketurile îl vând porționat, în plastic, iar rețetele circulă mai mult online decât prin viu grai. Totuși, mulți români păstrează gestul simbolic al jertfei – cumpără un miel întreg de la stână, îl prepară după rețetele moștenite și îl așază pe masa de Paște ca pe o icoană culinară. Drob, ciorbă cu leuștean, friptură cu usturoi, pască cu brânză – toate acestea nu sunt doar bucate, ci o punte între generații. Mielul de Paște nu este doar gustul unui sezon, ci gustul unei moșteniri. 

Mielul ca simbol viu al sacrificiului și renașterii

De la Exodul biblic la transhumanța carpatină, mielul a fost mereu mai mult decât un animal: a fost simbol al vieții și morții, al jertfei și bucuriei. Fie că era fript pe vatră în cortul evreilor, oferit la moschee, tăiat în poarta gospodăriei sau gătit cu vin și usturoi în bucătăria bunicii, mielul spune aceeași poveste: a renașterii prin sacrificiu, a speranței și a luminii. Iar de Paște, când toate revin la viață, nimic nu e mai firesc decât să împărtășești această poveste la masă – alături de cei dragi, în taina unei mese care unește oameni, vremuri și credințe.

Consum mondial de carne de oaie

Conform datelor disponibile, aproape 15 milioane de tone de carne de oaie sunt consumate anual la nivel mondial. Cele mai mari consumatoare sunt țările din Orientul Mijlociu, Asia Centrală și sudul Asiei, unde mielul și oaia sunt o sursă de hrană esențială și parte integrantă din tradițiile culinare locale. De exemplu, în China și Australia – două dintre cele mai mari producătoare de carne de oaie – consumul de carne de miel și oaie este ridicat atât în timpul sărbătorilor, cât și în viața cotidiană. În multe dintre aceste țări, mielul este asociat cu sărbători religioase și cu momente de comuniune socială. Deși consumul variază mult în funcție de regiune și cultură, acest tip de carne rămâne un simbol al ospitalității și al abundenței.

Știați că…

• Mielul a fost simbolul sacrificiului în toate marile religii – de la iudaism, cu jertfa din noaptea Exodului, la creștinism, unde Iisus este „Mielul lui Dumnezeu”, și până la islam, cu sacrificiul profetului Ibrahim, mielul poartă semnificații adânci și universale.

• România este una dintre cele mai mari consumatoare de carne de miel din Europa. În ciuda diversificării alimentației, tradiția de a consuma miel la Paște este păstrată cu sfințenie în gospodăriile românești, iar consumul crește considerabil în perioada sărbătorilor pascale.

• Oaia a jucat un rol esențial în economia românească. Pe lângă carne, oaia a fost considerată o comoară în gospodărie, oferind lână, lapte și chiar piele pentru îmbrăcăminte.

• În multe culturi, mielul este sacrificat doar la evenimente speciale – Paștele pentru creștini, Eid al-Adha pentru musulmani sau în alte sărbători tradiționale. În multe țări, acest obicei este asociat cu renașterea naturii și cu momente de celebrare în familie.

La data de 16 aprilie a.c., polițiștii Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, împreună cu jandarmi din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean Bacău, sub coordonarea Serviciului de Ordine Publică Bacău au acţionat în județ, pentru prevenirea şi combaterea faptelor antisociale, delictelor silvice și pentru prevenirea accidentelor de circulație rutieră.

              În cadrul acțiunii au fost legitimate aproximativ 400 de persoane și au fost controlate peste 200 de autovehicule, din care 87 care transportau material lemnos.

              Pentru neregulile constatate, polițiștii au aplicat 145 de sancțiuni contravenționale, în valoare totală de peste 60.000 de lei. Din totalul sancțiunilor, 43 au fost aplicate conform Legii nr. 61/1991 pentru nerespectarea normelor de conviețuire socială, 87 la regimul circulației rutiere și 5 la regimul silvic.

              Totodată, au fost constatate 3 infracțiuni.