„Să iei nota 1 [la examenul de titularizare în învățământ; n. n., I. F.] şi să îţi doreşti să fii profesor e un nonsens”, zice Sorin Câmpeanu, ministrul Educației. Prin nonsens înțelegem ceea ce este lipsit de înțeles; o absurditate. O fi un nonsens, dar, paradoxal, întrucât tot ,,ceea ce este real este rațional” (Hegel), pofta de a deveni profesor, chiar dacă nu te locuiesc necesarele competențe, este firească astăzi. Prin anii ʼ70, la unele facultăți cu profil pedagogic, la admiterea în facultate erau și douăzeci pe un loc. Acum, când absurdul a devenit vedetă în toate, puțini mai doresc să profeseze în învățământ doar pentru că au competențe și chemările vocației.
Fenomenul tinde către globalizare. În urmă cu niște ani, am participat la niște cursuri speciale de perfecționare. Printre formatori era și universitarul George Vredevel, de la University of Cincinnati, fost consilier al președintelui Bush-senior. Acesta spunea că în S.U.A., cu vreo lună înainte de începerea cursurilor, directorii unor școli, îngrijorați de lipsa personalului didactic, ies pe stradă, urmăresc traficul pietonal, fac selecția din priviri și întreabă: ,,N-ai vrea să fii profesor la școala mea?” Unii râd, spun ce pramatii au fost prin școală, dar se lăsă convinși să participe la cursuri-blitz și… devin profesori…
Firește, în țări precum Danemarca, Finlanda, Japonia etc. această putreziciune nu a atins sistemul de învățământ. Există acolo niște spirite înțelepte care iubesc sănătatea mentală a comunităților naționale. Dacă la noi unii analfabeți funcționali sunt înșfăcați de pe maidanul politic și trimiși să gestioneze soarta Educației etc., de ce ne-ar mira notele de 1 (unu) ale unor pofticioși la titlul de profesor? Măcar aceștia din urmă au curajul de a se prezenta la un examen onorabil. Aici am ajuns: am poleit cu onorabilitate până și nota 1 (unu).
