Citesc zilnic multă presă, până când, sătulă de atâtea nimicuri și de mormanul de mizerii, de abia aștept să mă arunc într-o carte bună sau să văd un spectacol reușit, care să-mi clătească ochii, să-mi bucure spiritul. Tocmai mi-am încheiat cura autumnală de București, unde mi-am făcut serioase provizii de frumusețe, mergând la festivalurile de teatru și la întâlnirile cu personalități din lumea scenei, a artei, și acum îmi pun un pic de ordine în gânduri și îmi revizuiesc însemnările. Încă nu am scos tot din bagaje, doar programele de spectacol, albumele, revistele și cărțile au avut prioritate. De fapt, pe câteva le răsfoisem, pentru că de data asta am călătorit cu trenul, așa că am avut destul timp să mă uit prin cele două cărți ale Olgăi Tokarczuk, pe care tocmai mi le cumpărasem, despre scriitoarea poloneză tocmai circulând știrea caldă că luase Nobelul pentru literatură. Recunosc că, nonconformistă cum sunt, m-a atras o poză de-a autoarei, cu o coafură cam trăsnită, ceva cu niște împletituri tip rasta, și am fost curioasă cum scrie tipa asta cu ceva exotic, rebel, provocator în înfățișare. Am luat, așadar, Rătăcitorii, Ultimele povestiri și Poartă-ți plugul peste oasele morților, ultimul titlu fiind unul foarte puternic. Și mi-am cules câteva informații despre scriitoare, aflând că este foarte aproape, într-adevăr, de gusturile mele, ca feministă recunoscută, ecologistă, apărătoare a drepturilor animalelor. E și vegetariană convinsă, dar aici nu ne întâlnim, eu fiind adepta unui stil de alimentație cât mai divers, cu absolut de toate, dar în cantități rezonabile.
Scriitoarea crede ferm în democrație, urăște naționalismul și orice fel de extremism și de dictatură, și de aceea nu este câtuși de puțin o figură agreată de cei aflați la putere într-o Polonie cu multe probleme de natură politică.
În fine, nu am făcut o lectură aprofundată, n-am avut timp pentru asta, dar având un ochi format detectez, de regulă, din prima, calitățile unui text. Iar la Olga Tokarczuck am văzut că are profunzime în analiza psihologică a personajelor (este, de altfel, psiholog la bază), mult firesc în povestire, o sensibilitate specială, un interes și un simț aparte pentru istorie. Îmi place cum construiește noi mituri din frânturi ale istoriei reale, reordonate într-un fel personal, redimensionate prin interpretare subiectivă. Și m-a sedus felul în care înțelege călătoria, nevoia de mișcare și de schimbare, acestea dând sens și autenticitate unei existențe. O să mai spun că fiecare carte este scrisă într-un altfel de stil, marile ei teme, călătoria, istoria, timpul, moartea, fiind tratate într-un fel care te cucerește. Călătoriile, în primul rând, însemnând aventuri ale cunoașterii sinelui, în confruntare cu multele fețe ale realității, urâte, diforme, dureroase, nedrepte, adică prezentate așa cum sunt, și deloc idealizate. Olga Tockarczuk scrie pagini de o mare intensitate a emoției, dense în trăiri diverse și profunde, care te fac să-ți pui întrebări, să cobori în adâncul tău, într-o evadare în interior, din care ieși înțelegând mai mult și mai multe.
O evadare în interior
