Anul acesta nu mi-a bătut la ușă/ sunat la interfon niciun colindător. Nici măcar unul. Aș minți dacă aș spune că i-am așteptat cu înfrigurare la ușă. Că mi-a fost tristă ziua fără ei. Sau că, vezi Doamne, Crăciunul fără colinde nu-i Crăciun. Nu sunt ipocrit.

Am constatat doar un fapt: ne cam pier datinile. An după an, iarnă după iarnă. Încet, dar sigur. Bineînțeles, prin redacțiile televiziunilor curgeau șirurile de colindători veniți de prin toate colțurile țării. Iar pe străzi, urșii tooot băteau din tobe, iar puradeii agitau și iar agitau steaua. Ori Steaua.

Eu vorbesc de ceilalți colindători. Cei care, ca să zic așa, nu sunt de meserie. Puștii care iau la rând un bloc, două, trei, sunând la ușă, întrebând dacă „Primiți cu colindul” sau, după caz și regiune, „cu colinda” și, după ce i-au dat cu „Dom’ dom’ , să-nălțăm” și cu „La anul și la mulți ani” urcă un etaj și numără înfrigurați banii de dulciuri și de jucării așa cum făceam și noi pe vremea copilăriei noastre.

Mai pe seară, în Ajun, fiică-mea i-a trimis dirigintelui său un mesaj pe WhatsApp în care îi ura toate cele bune: sănătate, fericire, împliniri, multe cadouri. Politicos, omul i-a mulțumit pentru mesaj și i-a întors urările, spunându-i totodată că darul cel mai de preț pentru el ar fi fost ca ei, elevii săi, să vină să-l colinde.

„Nu-i nimic, poate la anul…” suna încheierea. Așa am aflat cum, din 23 de elevi de clasa a șasea, nici măcăr unul nu a avut ideea „să mergem cu colindul acasă, la dirig”.

Apoi mi-am amintit că la un magazin de peste drum de blocul meu, responsabilul se pregătise, încă de acum o săptămână, cu vin, țuică și mirodenii „numai bune de preparat pentru colindătorii adulți”.

La vremea respectivă, i-am spus, mai mult în glumă, desigur, că îi voi trece pragul negreșit. Firește, nu m-am dus. Și regret. Nu pentru țuica fiartă. Ci pentru că, așa, aș fi știut că măcar un colindător i-ar fi bătut în geam de Ajun. Măcar unul.