Joi, 12 noiembrie, cea mai mare gimnastă din istorie împlinește 65 de ani. În urmă cu o săptămână, „Zeița de la Montreal” a trimis un mesaj special, de mulțumire și apreciere ziarului nostru, prima publicație care a scris vreodată despre Nadia. „Îmi amintesc cu infinită recunoștință și respect de regretatul jurnalist Ștefan Olteanu. Faptul că ziarul dumneavoastră- pe atunci <Steagul Roșu>- a fost primul care a scris vreodată despre mine și că domnia sa a așezat într-o carte atât de dragă mie, <Nadia Miss Perfect>, primii pași în gimnastică rămâne o pagină vie în sufletul meu” sună un pasaj din textul pe care campioana nepereche l-a trimis „Deșteptării” și cititorilor săi

O știre, nu o vârstă

Nadia Comăneci împlinește 65 de ani. E o știre, nu o vârstă. Și asta deoarece în cazul Nadiei, astăzi e mereu ieri. „Oggi e sempre ieri”, așa cum a scris Emanuela Audisio, cea mai mare jurnalistă de sport (și poate că nu doar de sport) din Italia despre cea mai mare gimnastă (și poate că nu doar gimnastă) din lume. Ziarista și gimnasta se cunosc din 1984. De la Olimpiada de la Los Angeles. Pe atunci, „Zeița de la Montreal” se apropia de 24 de ani. Dar și la 24, și la 30, și la 50, ca și acum, la 65 de ani, Nadia a rămas și va rămâne, după cum ea însăși a declarat, „fetița din acea zi perfectă”. De la acea zi perfectă de 18 iulie 1976, în care Nadia a pus la punct inclusiv computerul (și nu întâmplător, acesta a pus, la rândul său, punct după acea inegalabilă notă de 1 din „Forumul” de la Montreal), a trecut mai bine de jumătate de veac. Timp în care lumea s-a dat peste cap.

Chiar de mai multe ori. Evident, fără grația, farmecul și precizia campioanei notate de șapte ori cu 10 la Jocurile Olimpice din 1976. Dovadă că azi nu trăim într-o lume de nota 10, ci în una aflată în prag de corigență. Multe, foarte multe s-au schimbat. Asta ca să nu spunem că s-a schimbat aproape totul. Un lucru a rămas însă la fel: măreția Nadiei Comăneci. Deși azi e mereu ieri, este clar că nu putem da timpul înapoi. Dar putem derula filmul. Pentru că viața Nadiei e cu adevărat una de film. Așa că, în 2026, „Anul Nadia” și anul în care telecomanda tocmai a împlinit 70 de ani, apăsăm butonul „rewind”. Nu pentru întreg filmul, ci pentru anumite secvențe, în special cele „de acasă”, care rămân și cele mai apropiate de suflet. Și nu înainte de a spune: „La mulți ani cu sănătate și bucurii, Nadia!”.

Un „drac de fată”

Fiind vorba de un film, începutul nu putea fi decât într-o sală de cinema. În cea a vechiului cinematograf „Oituz” din orașul natal al Nadiei, Gheorghe Gheorghiu- Dej. Oneștiul de azi, carevasăzică. Pe ecran, un film sovietic: „Nadejda”. Și pentru că în timpul proiecției filmului, viitoarea „Zeiță de la Montreal” a dat primele semne de viață părinților săi, mișcând vârtos în burta mamei, Ștefania Alexandrina și Gheorghe Comăneci au decis că dacă va fi să fie fată, să o numească după eroina de pe marele ecran, Nadia. Peste ani și ani, fetițe din întreaga lumea vor fi botezate astfel.

Numai în Quebec, în 1977 s-au înregistrat, conform site-ului Tourisme Montreal, 824 de fete care au primit la naștere numele de Nadia! Inutil de precizat că sursa de inspirație nu a mai fost eroina din „Nadejda”. Din nou acum la … Nadia noastră. Din nou, atunci, la Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pentru alte secvențe. În alb și negru. Din sala spațioasă a cinematografului „Oituz”, în micuța sală a Asociației Sportive „Flacăra” din cartierul TCR, acolo unde Nadia Comăneci, aflată la vârsta grădiniței, a început gimnastica sub îndrumarea antrenorului Marcel Duncan.

Așadar, înainte de Bela Karoly a fost Marcel Duncan. Iar înainte de Duncan, Ștefania Comăneci, mama Nadiei! Cum așa? Uite așa: în iunie 2011, cu prilejul inaugurării Sălii Polivalente „Nadia Comăneci” din Onești, mama Ștefania se destăinuia „Deșteptării”: „Nadia era un drac de fată. Mai rea ca un băiat, domnule! N-avea stare niciun moment. Așa am dat-o la gimnastică. Nu m-am gândit nicio clipă că Nadia va deveni marea campioană. La vremea respectivă mă bucuram că-și va mai consuma din energie cu gimnastica”. 

Ochiul și condeiul lui Ștefan Olteanu

Prin urmare, cunoaștem primul… antrenor al „dracului de fată”. Dar cine a fost primul jurnalist care a notat numele Nadiei Comăneci mai întâi într-un carnet de reporter și apoi într-un număr ziar? Până la a apela la memoria peliculei, răsfoim colecția „Steagului Roșu”, predecesorul „Deșteptării”, prima publicație care a adus-o pe Nadia în fața publicului cititor din județul Bacău sub semnătura regretatului Ștefan Olteanu, incontestabilul patriarh al presei sportive băcăuane. Data apariției: octombrie 1969.

Titlul: „Fetița care poate câștiga numai acasă”. Contextul, reluat mai pe larg de Ștefan Olteanu în cartea dedicată Nadiei Comăneci în 1976, imediat după Montreal, „De la speranță la perfecțiune. Cronica unei deveniri”, blocată de cenzura comunistă și apărută de-abia în 2021, cu titlul „Nadia Miss Perfect. Povestea unei campioane”:

„În acel mic reportaj din Steagul Roșu surprindeam faptul că, imbatabilă în sala Liceului de gimnastică, Nadia Comăneci se dovedea emotivă pe alte «terenuri«, fie dezechilibrându-se la bârnă sau la paralele, fie ratând unele elemente nu tocmai dificile, la sol. De la Nadia anilor 1969-70 până la «Regina Jocurilor Olimpice de la Montreal» a fost un drum lung, parcurs nu numai de Nadia, ci de toate celelalte colege ale ei. Fiecare dintre ele a fost cândva «fetița care poate câștiga numai acasă». Fiecare dintre ele a învățat, de la un concurs la altul, să-și domine emoțiile ”. Ca întotdeauna, nea” Fănică a văzut exact. Și a scris exact ce a văzut. 

Acasă, adică peste tot

Într-un anume fel, Ștefan Olteanu s-a dovedit un profet. Nadia Comăneci a continuat să câștige numai… acasă. Numai că, în timp ,„după ce a învățat, de la un concurs la altul, să-și domine emoțiile”, lumea întreagă a devenit casa sa! E suficient să analizăm rezultatele. Și să revedem filmările, că tot vorbim de un film. Nadia s-a simțit oriunde ca la ea acasă. Acasă a fost la Skien, în Norvegia, unde a dominat Europenele din 1975. Acasă a fost și la Madison Square Garden, din New York unde, înainte de Olimpiadă, a anticipat seria notelor de 10 și unde s-a intersectat cu viitorul său soț, Bart Conner. Bineînțeles, „mai acasă” decât la Montreal, în vara lui 1976 parcă nu a fost nicăieri. Deschidem din nou cartea lui Ștefan Olteanu:

„Dar evoluția (irepetabilă până astăzi!), care a oprit respirația tuturor celor aflați în Sala Forum din Montreal, în 1976, a fost la paralele, coborârea prin subbalansare cu întoarcere 180 de grade și salt înapoi grupat, legat ca un fulger de celebra ieșire care-i poartă numele: desprindere de pe abdomen, de pe bara inferioară, cu corpul întins, la care Nadia a adăugat în aer o extensie suplimentară a corpului, înainte de aterizare, lăsând pur și simplu impresia că zboară! Ceea ce l-a făcut pe celebrul comentator Jim McKay, de la influentul post american de televiziune ABC, să spună, cu evidentă emoție, că «Nadia înoată într-un ocean de aer»”, sfidând legile gravitației”. 

Dar nicăieri ca la Onești, în Bacău

Nadia Comăneci continuă să se simtă și azi ca acasă indiferent unde s-ar afla pe glob. Privilegiul unui adevărat cetățean al planetei. La Oklahoma și Los Angeles. La Montreal (unde, în vară, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la Olimpiada „sa”, i s-a oferit prilejul de a cunoaște o mare parte din fetițele -că tot pomeneam de ele- născute între 1976 și 1978 în Canada și botezate cu numele ei) și la București. La Bruxelles, ajunsă, în martie, ca invitată de onoare în Parlamentul European și la Sydney. Nicăieri însă nu poate fi ca la Onești. „Parcă nu am plecat niciodată de aici”, mărturisea Nadia pe 31 mai, atunci când a revenit în orașul natal cu ocazia „Paradei Campioanelor”. Privindu-și colegele de echipă de acum 50 de ani, de la Montreal, Teodora Ungureanu, Gabriela Trușcă, Anca Grigoraș, Mariana Constantin și Georgeta Gabor, „Grigore”, așa cum era strigată Nadia de Bela Karoly atunci când acesta se afla în toane bune, a declarat:

„Faptul că am reușit să ne adunăm acum, la această sărbătoare, toate din acea echipă, este un miracol”. La drept vorbind, cam tot ce ține de Nadia aduce cu un miracol. Inclusiv faptul că, în „Anul Nadia”, Guvernul a aprobat reabilitarea întregii baze de pregătire a CSM Onești în conformitate cu un proiect în valoare totală de 24 de milioane de euro. „E un vis care devine realitate. Și, totodată, cadoul cel mai de preț care putea fi făcut Oneștiului, în numele Nadiei și în Anul Nadia”, a concluzionat directorul CSM Onești, Ingrid Istrate. Filmul continuă. Și pentru că nu a uitat niciodată de unde a plecat, unde a ajuns și cine i-a fost alături pe drumul perfecțiunii, Nadia Comăneci a ținut în aceste zile să trimită un mesaj de suflet și din suflet „Deșteptării” și cititorilor săi. Un mesaj pe care ziarul nostru îl publică integral azi, când „Miss Perfect” aniversează 65 de ani. Dar cum 65 nu e o vârstă, ci un număr, vom scrie 6+5. Adică exact ce urmează după 10. Nota Nadiei. De ieri, de azi, de mâine.

Dragă redacție a Ziarului ”Deșteptarea”,

Dragi băcăuani,

Oriunde m-au purtat pașii în această lume și oricâte momente de neuitat mi-a oferit sportul, gândul meu se întoarce întotdeauna cu o emoție aparte acasă, în județul Bacău, la Onești, locul în care s-au născut primele visuri de copil.

Îmi amintesc cu infinită recunoștință și respect de regretatul jurnalist Ștefan Olteanu. Faptul că ziarul dumneavoastră – pe atunci „Steagul Roșu”- a fost primul care a scris vreodată despre mine și că domnia sa a așezat într-o carte atât de dragă mie, „Nadia, Miss Perfect”, primii mei pași în gimnastică, rămâne o pagină vie în sufletul meu. Să ai alături condeie care cred în tine înainte ca lumea întreagă să te cunoască este un dar neprețuit pentru un sportiv.

Vă mulțumesc din suflet pentru că ați rămas un reper de longevitate și profesionalism în presa băcăuană și pentru că, deceniu după deceniu, ați continuat să-mi fiți și să fiți alături de mișcarea sportivă cu atâta căldură. Inițiativa ediției speciale mă onorează profund și vă mulțumesc.

Vă doresc să continuați să scrieți o istorie frumoasă pentru Bacău, să descoperiți noi talente și să fiți, generație după generație, aceeași voce curată a comunității.

Cu dragoste și prețuire pentru întreaga echipă și pentru toți cititorii voștri,

Nadia Comăneci, 5 noiembrie 2026

1

-a fost cifra indicată de computerul Sălii „Forum” de la Montreal pe 18 iulie 1976 drept substitut al notei 10 (prima din istoria gimnasticii olimpice) pentru exercițiul perfect al Nadiei Comăneci la paralele. Motivul acestei disfuncționalități electronice? Simplu: programatorii canadieni fuseseră asigurați că nota 10 nu poate fi acordată în gimnastică, în consecință nu pregătiseră computerul pentru a afișa acest număr. În martie 2026, la Bruxelles, Nadia a declarat, glumind…serios: „Tabela electronică nu era pregătită, deci pot spune că eu, la 14 ani, am apărut înaintea AI-ului”.

2

– în două rânduri a fost declarată Nadia Comăneci cea mai bună sportivă a lumii: în 1975 și 1976

5

– medalii de aur a cucerit Nadia la Jocurile Olimpice: la individual compus, paralele și bârnă la Montreal 1976 și la bârnă și sol la Moscova 1980

7

– note de 10 a obținut „Miss Perfect” la Olimpiada de la Montreal 1976

10

– prima notă de 10 primită vreodată de Nadia nu a fost însă la Jocurile Olimpice de la Montreal, ci cu un an mai devreme, pe 23 octombrie 1975, cu ocazia Campionatelor Naționale desfășurate în Sala Sporturilor din Bacău, pentru exercițiul de la sol

73

– a fost numărul cu care Nadia Comăneci a concurat la JO de la Montreal. Iată ce semnificație avea să acorde Nadia acestui număr: „În afară de sport, mă interesa și matematica. La Montreal, echipa României a primit numere de concurs de la 70 la 76, eu având numărul 73. Ca să vedeți că nu e chiar o coincidență, am cucerit șapte medalii, dintre care trei de aur. Șapte plus trei fac zece, nota mea, iar șapte ori trei dă 21, la Montreal fiind ediția cu numărul XXI a Jocurilor Olimpice”.