În ultima vreme, s-a tot vorbit despre cât de oportună este începerea școlii, de luna viitoare. Subiect sensibil, aș zice, dincolo de demagogia politicienilor care folosesc tema pentru întărirea propriului capital electoral. Sensibil, mai ales dacă ne reamintim că suntem într-o perioadă extrem de dificilă, a pandemiei de coronavirus (un alt subiect de care nu vom scăpa prea curând) când, culmea!, autoritățile ne tot atenționează să respectăm regulile distanțării sociale, fiind aceleași autorități care ne și sancționează, dacă suntem prinși în ofsaid. Nu știu dacă e bine sau rău ca, din toamnă, copiii să revină în sălile de curs.
Nu sunt abilitat și nici plătit să ofer soluții. Știu doar că, după marea relaxare, când românul s-a văzut mai puțin constrâns, s-a crezut un mic Dumnezeu și a dat iama la terase, pe plaje, în cluburi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat înainte. Ca și cum lumea nu ar fi murit cu miile din cauza COVID-19. Prin urmare, varianta clasică, a anului școlar, în sălile de curs, ar fi mai puțin indicată, dacă tot sunt alternative. Chit că va costa mai mult bugetul, ca să cumpere tabletele promise, să redimensioneze clasele de elevi ș.a.m.d.
Acum, nici profesorii nu prea sunt de acord cu tot ce propune ministerul. Dar, mai ales cu faptul că nu le-au crescut lefurile, așa cum le-ar fi promis, prin lege, cu toate că sunt invidiați pentru concediul de 3-4 luni, din fiecare an. La drept vorbind, nici nu au programe școlare actualizate. N-au habar cu câți elevi vor lucra la clasă. Adică, să zicem că se duc la catedră, din septembrie, dar vor lucra „în orb”, bifând, mai mult, prezența la lucru, decât educarea elevilor. E ca și cum i-ai trimite la război pe soldați să lupte cu vată de zahăr, în mâini, și nu cu arme. Vorba mucalitului: „N-ai cu ce, frate, n-ai cu ce!”
