Timizi, dar pentru noi încurajatori sunt paşii pe care-i fac profesorii pentru a şterge ruşinea de a fi la coada Europei când se vorbeşte despre înţelegerea de către elevi a celor predate în şcoală. Ne bucură că româniştii – cum frumos îi numea Eugen Budău pe dascălii de limba şi literatura română – se menţin în prima linie în această campanie. (Să ne amintim că în anii ’80 Constanţa Bărboi, din ministerul de resort, era mândră că, dintre toate disciplinele, cea care a dat tonul în proiectarea didactică modernă a fost limba şi literatura română.)
Se prefigurează trei ipostaze ale celui ce se achită de datoria alcătuirii proiectelor de lecţie: formal (proiecte „pentru director“, de regulă listate de pe internet), parţial (proiecte realizate corect, dar neaplicate în lecţii, care se derulează „ca pe vremea străbunicii“, cu verificarea lecţiei anterioare, predarea temei noi şi fixarea cunoştinţelor abia însuşite) sau total (cu proiecte aplicate integral la clasă, în numele eficienţei maxime). În plus, cele mai multe dintre evenimentele unei lecţii (zece, după R. Gagné şi alţii) pot fi comunicate elevilor, înlăturând pudoarea didactică, falsă, conform căreia elevul nu are voie să ştie în ce moment al lecţiei se află.
Am urmărit o astfel de demonstraţie la Şcoala Gimnazială „Dimitrie Ghika“ din Comăneşti pe 13 martie 2014, în cuprinsul unei inspecţii pentru obţinerea gradului didactic I. Teofana-Lavinia Vărăreanu, candidata, a acceptat propunerea de a comunica total cu elevii, într-un limbaj comun cu profesorul: „Am încheiat Prezentarea conţinutului noii învăţări şi ne pregătim pentru Dirijarea învăţării“ sau „Să transferăm în afara sălii de clasă cele învăţate azi: la ce ne-ar folosi acestea?“ Lucia Botezatu şi Adrian Jicu, membri în aceeaşi comisie, au trăit bucuria spectacolului variantelor de răspuns oferite de elevi. (La sfârşit, cei 20-25 de profesori prezenţi la dezbatere, au fost de acord că ERR-ul – evocarea, realizarea sensului şi reflecţia – e valabil doar pentru disciplinele opţionale din CDŞ sau la şedinţele de cenaclu…)
De altfel totul a purtat marca specialului: Teofana-Lavinia Vărăreanu şi-a susţinut licenţa în filologie cu o temă de interes local: „Toponimia bazinului superior al Trotuşului“, coordonată de Nicolae Saramandu; a publicat poezie apreciată de mari nume (Tudor Opriş, de exemplu) şi cultivă tinerele talente literare din şcoala comăneşteană (este produsul Cenaclului „Mugurii“, condus de Leonid Iacob); a tradus în engleză volume de versuri ale altor cenaclişti locali; coordonează revista „Phoenix“ şi cenaclul literar, cu care a repurtat succese importante (la concursul „Cronicii“ ieşene „Autori: copiii!“ ori la concursul naţional „4 de 10“).
La Liceul Teoretic din Comăneşti i-a fost profesor de română şi diriginte Gheorghe Movilă, el însuşi prozator („Băieţii de la apa Moldovei“, 1982 ş.a.) şi pedagog (coautor la volumul „Diriginţii despre educaţie, 1978). Împreună cu alte persoane din oraş, recent… gradate (Daniela Unguraşu, Luminiţa Roşu ş.a.), reuşeşte să menţină aprinsă flacăra pasiunii pentru meseria de dascăl. „Cu astfel de oameni Comăneştiul rămâne un punct luminos pe harta spirituală a ţării“, am îndrăznit să spunem la despărţire.
