Am întâlnit oameni, nu puțini la număr, care erau, realmente, înfrigurați – în sensul bun – când vorbeau despre țară, despre patria în care s-au născut și s-au format ca oameni.
Nu mă refer neapărat la românii plecați de multă vreme din țară și, mai ales, dorul de ai lor, de tradiții, de obiceiurile de tot felul, i-ar fi îndreptățit să se refere numai laudativ când se referă la România.
Ci mai curând vorbesc despre cunoscuți de-ai mei care sunt atât de atașați de patrie, încât nicio bogăție din Univers nu i-ar determina să renunțe la a-și declara identitatea de român și apartenența la acest tărâm – cu adevărat – binecuvântat. Am văzut în ei educația primită în familie, dar și la școală, e drept, în anii comunismului, când, în ciuda lipsurilor de tot felul și, mai ales a interdicțiilor de a face, a zice sau… a călători (chiar și măcar pe calea undelor) prin lumea-ntreagă, patriotismul era însușit cu sinceritate de întreaga suflare.
E o bucurie să întâlnești așa oameni! Însă, o și mai mare încântare aș fi avut dacă fabricile și uzinele ridicate cu atâta chin de părinții sau bunicii noștri ar fi rămas în picioare, la fel și pădurile ori vestigiile istorice (inclusiv clădirile seculare ale căror locuri au fost luate de hidoșenii din oțel și sticlă).
Și, mai ales, m-ar fi făcut să mă simt mai acasă în patria mea, România, dacă liderii propulsați (prin minciună, lăcomie și dispreț față de lege și de buna cuviință) în fotoliile de parlamentari s-ar fi gândit măcar o clipă la românii care, cu puțin, cu mult, fac ca țara asta să se miște înainte. Nu-mi rămâne decât să sper ca, odată și odată, la cârma țării vor veni oameni drepți la stat și la sfat, care-și vor dori să conducă țara și gratis dacă poporul o va cere. Căci, nu-i așa?, nu există două patrii, cum nici două mame care să te nască nu vor fi vreodată.
La mulți ani, România! Mulți și binecuvântați. Florentin Radu
