Prezent la Galeriile Alfa Bacău cu ocazia vernisajului expoziției personale „La adăpostul gândului” din 31 octombrie 2026, artistul vizual Florentin SÎRBU a avut amabilitatea de a transmite publicului băcăuan o serie de gânduri și indicii interpretative, în cadrul unui dialog cultural Bacău-Constanța realizat de artistul Dionis PUȘCUȚĂ.
Evenimentul este organizat de Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, la inițiativa Muzeului de Artă, cu sprijinul Consiliului Județean Bacău. Expoziția va fi deschisă publicului băcăuan până pe data de 28 noiembrie 2026. Florentin Sîrbu este doctor în arte vizuale, cadru didactic la Facultatea de Arte a Universității „Ovidius” din Constanța, director al Muzeului de Artă Populară Constanța și președinte al Filialei Constanța a UAP din România.
Dionis Pușcuță: Sunteți profund legat de Constanța, atât prin activitatea artistică, cât și prin cea muzeală. În ce măsură spațiul dobrogean, cu amestecul său de culturi, istorii și sensibilități, v-a influențat limbajul plastic și felul de a privi lumea?
Florentin Sârbu: Într-adevăr, Constanța este orașul în care m-am format ca artist și în care mi-am construit o mare parte din parcursul profesional. Dobrogea este un spațiu aparte, în care istoria, tradițiile și culturile diferite au conviețuit de-a lungul timpului, lăsând urme vizibile în identitatea locului. Cred că toate acestea m-au influențat, chiar dacă nu întotdeauna într-un mod direct. M-a interesat mereu legătura dintre trecut și prezent, dintre formele arhaice și expresia artistică contemporană. De altfel, această preocupare se regăsește și în cercetările mele artistice.
Nu pot spune că lucrările mele ilustrează Dobrogea, dar cu siguranță poartă ceva din memoria acestui spațiu, din istoria și sensibilitatea lui.
D. P.: Bacăul și Constanța au istorii, identități și tradiții culturale distincte. Credeți că există o diferență de sensibilitate între publicul din Moldova și cel de la malul mării în receptarea artei contemporane sau emoția artistică depășește asemenea granițe?
F. S.: Cred că fiecare oraș are propria identitate culturală, iar publicul vine la întâlnirea cu arta având experiențe și sensibilități diferite. Dar nu cred că putem vorbi despre diferențe fundamentale în felul în care oamenii trăiesc emoția artistică. Arta are această capacitate extraordinară de a crea legături între oameni, indiferent de locul din care provin. O lucrare poate fi înțeleasă diferit de la un privitor la altul și tocmai aici mi se pare că stă frumusețea întâlnirii cu arta. Pentru mine, prezența la Bacău este și o ocazie de a vedea cum sunt primite lucrările într-un alt spațiu cultural. Sunt curios ce întrebări vor stârni și ce interpretări vor apărea.
D. P.: În calitate de director al Muzeului de Artă Populară din Constanța, sunteți în contact permanent cu obiectul tradițional și cu simbolurile lumii arhaice. Cum reușiți să transformați această experiență într-un limbaj artistic contemporan și cât din memoria obiectelor tradiționale se regăsește în simbolurile expoziției de la Bacău?
F. S.: Contactul permanent cu patrimoniul tradițional reprezintă pentru mine o sursă importantă de inspirație. Obiectele vechi au o poveste, o memorie și, mai ales, o legătură foarte puternică cu omul care le-a creat și le-a folosit. Ceea ce mă interesează nu este să reproduc aceste obiecte sau să preiau formele lor decorative, ci să înțeleg simplitatea, rostul și încărcătura lor simbolică.
În expoziția „La adăpostul gândului”, această legătură se regăsește în preocuparea pentru structuri, pentru construcție, pentru împletire și pentru relația dintre interior și exterior. Cuibul, de exemplu, este una dintre cele mai simple și mai vechi forme de adăpost. Pornind de la această imagine, am încercat să construiesc un discurs artistic despre om, despre nevoia lui de protecție, dar și despre limitele pe care uneori și le impune singur.
D. P.: Constanța este locul din care aduceți acest proiect, iar Bacăul devine un nou spațiu al întâlnirii sale cu publicul. Dacă ar fi să lăsați publicului băcăuan nu o explicație a lucrărilor, ci o singură idee cu care să plece acasă, care ar fi aceea?
F. S.: Mi-aș dori ca fiecare vizitator să plece cu un gând despre propriul său spațiu interior. Despre lucrurile care îl protejează, despre cele care îl țin pe loc și despre cât de important este să păstrăm un echilibru între siguranță și libertate. Nu îmi doresc neapărat ca publicul să înțeleagă lucrările exact așa cum le-am gândit eu. Dimpotrivă, cred că o lucrare începe să trăiască cu adevărat atunci când privitorul descoperă în ea ceva din propria experiență. Dacă măcar una dintre lucrări îl va face pe cineva să se oprească pentru câteva clipe și să reflecteze la propria viață, consider că întâlnirea noastră prin artă și-a atins scopul.
D. P.: Titlul expoziției, „La adăpostul gândului”, sugerează că omul își poate construi în propria minte un refugiu. Dar orice refugiu presupune și niște limite. Cum distingem între spațiul interior care ne protejează și cel care ne izolează de lume? Cât de mult contribuim noi înșine la construirea propriilor colivii?
F. S.: Fiecare om are nevoie de un loc în care să se retragă, să se simtă protejat, să fie doar cu propriile gânduri. Problema apare atunci când acest refugiu începe să ne limiteze, când teama de ceea ce se află dincolo de el devine mai puternică decât dorința de a descoperi lumea. De aici a pornit și relația dintre cuib și colivie, pe care am încercat să o dezvolt în lucrările mele. Ambele pot fi privite ca forme de adăpost, dar sensurile lor sunt foarte diferite. Cuibul sugerează protecție, viață, început, în timp ce colivia vorbește despre limite, izolare și pierderea libertății.
Și cred că, de multe ori, fără să ne dăm seama, contribuim singuri la construirea acestor colivii, prin temerile, obișnuințele sau alegerile noastre. Tocmai această graniță fragilă dintre protecție și captivitate m-a interesat în realizarea expoziției.
D. P.: Ați pornit de la cuib, o structură fragilă, dar esențială pentru supraviețuire, și l-ați transformat într-o metaforă a condiției umane. Ce v-a atras spre acest simbol și ce spune el despre omul contemporan, prins între nevoia de siguranță și dorința de libertate?
F. S.: În primul rând, m-a atras simplitatea cuibului și felul în care o construcție atât de fragilă poate oferi protecție și poate deveni locul în care începe viața. Este o structură realizată din elemente aparent neînsemnate, dar care împreună capătă rezistență și sens. Privindu-l dincolo de forma sa naturală, am descoperit o asemănare cu existența umană. Și noi ne construim propriile cuiburi: familia, casa, relațiile, amintirile, dar și lumea noastră interioară. Omul contemporan trăiește permanent între dorința de stabilitate și nevoia de libertate. Ne dorim siguranță, dar în același timp vrem să depășim limitele spațiului în care ne aflăm. Pentru mine, cuibul nu este doar o formă plastică, ci și o imagine a acestei contradicții pe care fiecare dintre noi o trăiește într-un anumit moment al vieții.
D. P.: În lucrările dumneavoastră, formele organice se confruntă cu structuri geometrice rigide, iar fragilitatea materialelor intră în tensiune cu forța construcției. Cât din sensul unei lucrări se naște din conceptul inițial și cât se descoperă în timpul lucrului cu materia?
F. S.: De cele mai multe ori pornesc de la o idee, de la o imagine sau de la o stare pe care încerc să o transform într-o formă plastică. Dar rareori lucrarea ajunge să fie exact așa cum am imaginat-o la început. Îmi place să experimentez, să combin materiale și să urmăresc felul în care acestea reacționează. Lucrez cu ceramică, cu structuri construite, cu elemente fragile sau rigide, iar fiecare material vine cu propriile posibilități și limite. Uneori, în timpul lucrului, descopăr soluții la care nu mă gândisem inițial. Alteori, chiar o întâmplare sau o modificare neprevăzută poate schimba direcția lucrării. Cred că tocmai acest dialog dintre artist și material face procesul de creație atât de interesant. Ideea este importantă, dar trebuie să lași și materia să participe la construirea sensului.
D. P.: Sunteți artist vizual, profesor și director al Muzeului de Artă Populară din Constanța. Cum se întâlnesc aceste ipostaze în creația dumneavoastră? Ce poate prelua arta contemporană din înțelepciunea formelor arhaice și a obiectelor tradiționale?
F. S.: Pentru mine, aceste trei ipostaze nu sunt separate, chiar dacă fiecare presupune responsabilități și preocupări diferite. Toate au în comun interesul pentru artă, pentru cunoaștere și pentru felul în care omul își exprimă experiențele prin forme și imagini. Activitatea muzeală mă ține aproape de patrimoniu și de memoria obiectelor, iar întâlnirea cu studenții mă provoacă permanent să privesc lucrurile din perspective noi. În atelier, însă, încerc să mă desprind de toate aceste responsabilități și să rămân, înainte de orice, artist. Cred că arta contemporană are foarte multe de învățat din simplitatea și sinceritatea formelor arhaice. Obiectele tradiționale nu au apărut doar din dorința de a fi frumoase, ci și dintr-o nevoie concretă. Ceea ce încerc să preiau în creația mea este tocmai această legătură profundă dintre formă și sens, nu reproducerea unor motive decorative.
D. P.: Proiectul „La adăpostul gândului” ajunge la Bacău după prezentările de la București și Constanța. Dacă ar fi să priviți această expoziție ca pe o întrebare adresată fiecărui vizitator, ce v-ați dori să-l pună pe gânduri? După acest parcurs, ați descoperit unde se termină cuibul și unde începe colivia?
F. S.: Mi-aș dori ca fiecare vizitator să se întrebe cât din ceea ce a construit în jurul său îl protejează cu adevărat și cât îl limitează. Cred că, într-un fel sau altul, cu toții avem propriile cuiburi și propriile colivii, chiar dacă nu le conștientizăm întotdeauna. Parcursul acestei expoziții, de la București la Constanța și acum la Bacău, mi-a oferit ocazia să privesc și eu lucrările din perspective diferite. Fiecare nouă întâlnire cu publicul adaugă ceva în felul în care le înțeleg. Cât despre întrebarea unde se termină cuibul și unde începe colivia, nu cred că am găsit un răspuns definitiv. Și poate nici nu îmi doresc acest lucru. Cred că granița dintre ele se află chiar în noi și se schimbă odată cu experiențele, cu temerile și cu alegerile noastre. Poate că un cuib devine colivie în momentul în care nu mai avem curajul să ieșim din el.
