,,În pauza sau liniștea dintre cuvinte se comunică uneori altceva decât prin cuvintele în sine”

Interviu cu Irina HANDARIC, psiholog clinician, Amsterdam- Amstelveen, Olanda

• Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care îl investiți în discursul civic și profesional?
• Pot spune ca relația dintre mine și Cuvânt e una vie, dinamică, în continua evoluție. Am cunoscut Cuvântul ca refugiu și adăpost,  cutreierând în căutare de adevăr și sens. Cuvântul a fost la un moment dat un scop în sine, o pasiune, o fascinație; cartea de vizită în discursul civic.

Consider Cuvântul un Dar de o valoare inestimabilă, însă ține de noi cum ne raportăm la el. Ca  vehicul al gândurilor noastre, Cuvântul investit, încărcat cu valoare personală, pozitivă sau negativă, devine concept de sine, pozitiv sau negativ, apoi convingere, părere, judecată sau regulă și în final ne putem ,,pierde” în cuvinte. Devenim, ca să zic așa, povestea vieții noastre și nu povestitorul.

În discursul profesional, tind să dau întâietate cuvintelor ca mijloace cu ajutorul cărora ne referim la realitatea de dincolo de ele, ca  poartă spre trăire, spre experiență; cuvântul care desenează harta, fără a fi destinația în sine. Poate chiar mai mult, în pauza sau liniștea dintre cuvinte se comunică uneori altceva decât prin cuvintele în sine. Acolo se poate conștientiza și vindeca ceea ce e ne-cuvântat, ne-exprimat, ne-trăit.

Îmi amintesc faptul că am invitat un cuplu aflat într-o situație conflictuală să nu folosească niciun cuvânt, doar să se privească, timp de cinci minute, în ochi, în tăcere. Folosite sau gândite inconștient, automatizat, cuvintele ne pot distrage sau sustrage din planul Prezenței, al Ființei. Uităm să Fim, uităm Cine suntem, ne pierdem în conceptul de sine de care menționam. ,,Eu sunt cel rănit, eu sunt cel nedreptățit, eu sunt bun, tu ești rău…”. Acest discurs ne ține prizonieri într-o parte din mintea noastră care induce suferința. Dupa cinci minute petrecute in Prezență, când mintea a început să se calmeze, i-am rugat pe cei doi să exprime într-un cuvânt experiența acelui moment. Au spus: Iubire și Conexiune.

• Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
• Cred că amândoi. Literalmente, lipiți de suflet. ,,Lipim” multe pe Suflet, motiv pentru care el nu e liber să Fie, să-și strălucească Lumina din care a fost creat. De exemplu, Uitarea/ Distragerea/ Rătacirea sau Judecata. Ne lăsăm distrași de lume sau trași in lume, asemenea Fiului Risipitor sau judecăm, condiționăm, comparăm asemenea Fratelui său. Iubirea ne-condiționată a Tatălui are puterea să ,,dezlipească”, să ne elibereze judecata din uitare, distragere, rătăcire. Risipim moștenirea Tatălui, în momentul în care credem că Darurile Sale, iubirea, starea de bine din interior, fericirea, pacea, împăcarea, se găsesc în lume, sunt dependente de, sau se obțin prin ceva sau cineva din afara noastră. Părăsim Casa Tatălui, care se găsește înăuntrul nostru, și ,,plecăm în lume”, rătăcind pierduți. Ne venim în fire și ne dăm seama că, după cum spune parabola, Casa Tatălui este pâine din belșug și noi murim de foame slujind la alți stapâni de la care primim în fapt Nimic.

Aș cita dintr-un autor contemporan care mă inspiră, Michael Singer, care spune despre Iubirea Ne-condiționată a Tatălui pentru toți  Fiii Săi: ,,Relația noastră cu Dumnezeu este la fel ca relația noastră cu soarele. Dacă te ascunzi de soare câțiva ani și apoi alegi să ieși din întuneric, soarele încă strălucește ca și cum tu nu ai fi plecat niciodată. Nu trebuie să-ți ceri scuze. Te îndrepți și te uiți la soare. E la fel când te hotărăști să te întorci spre Dumnezeu; pur și simplu o faci”.

• Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
• Încerc doar să stau…

Îmi vine însă în minte un alt pasaj al aceluiași autor, despre cum ar fi dacă… Dumnezeu ar sta la o tacla cu oamenii și  ar intreba: ,,Cum te simți?” Omul răspunde: ,,Ce vrei să spui, cum mă simt?”… ,,Păi, îți place aici?”… ,,Nu, nu îmi place aici”… ,,De ce nu? Ce nu e bine?”… ,,Copacul acela e îndoit în cinci părți; eu îl vreau drept. Persoana aceasta se întâlnește cu altcineva… Persoana aceasta are o mașină mai frumoasă decât a mea și persoana aceea se îmbracă caraghios. E groaznic. În plus, nasul meu e prea mare, urechile prea mici și degetele mele sunt ciudate. Nu sunt mulțumit. Nu îmi place nimic”… Atunci Dumnezeu întreabă: ,,Și legat de animale ce crezi?”… ,,Animalele? Furnicile și țânțarii mă mușcă. E insuportabil. Nu pot să ies noaptea afară din cauza lor. Fac zgomot și mizerie peste tot și pur și simplu nu îmi place”…

Crezi că lui Dumnezeu îi place să audă toate astea? Ar spune: ,,Ce, crezi  că sunt oficiul de plângeri?” Apoi merge și vizitează pe altcineva și întreabă: ,,Ce faci?” Și persoana asta spune: ,,Sunt în extaz”. Dumnezeu întreabă: ,,Cum îți plac lucrurile care te înconjoară?” ,,Sunt frumoase. Tot ceea ce văd creează valuri de bucurie în mine. Mă uit la copacul acela îndoit. Pur și simplu mă minunez. Furnica vine și mă mușcă și e uimitor cum o furnică atât de mică e suficient de curajoasă ca să muște un uriaș ca mine!”…

Acum ghiciți cu cine ar vrea Dumnezeu să stea la taclale…

• Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
• Poate că distincția nu e atât între Rai și Iad, cât între Utopie/ Ireal și Real. În introducerea cărții lui Helen Schucman, ,,Curs de Miracole”, se menționează despre ,,înlăturarea blocajelor care ne împiedică să conștientizăm prezența iubirii – moștenirea noastră firească. Opusul iubirii este frica, dar tot ce e atotcuprinzător nu poate avea opus […].

Realul nu poate fi amenințat.

Irealul nu există.

În asta stă pacea lui Dumnezeu”.

• Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
• În contextul întrebărilor dumneavoastră, îmi apare asociația cu trădarea așa cum e descrisă în Biblie, aceea a Apostolilor Iuda și Petru. Mă gândesc că și în Parabola Fiului Risipitor tot despre o formă de trădare este vorba.

Când ne îndepărtăm de Dumnezeu, de Iubire, trădam. Ne indepărtam de Cine suntem cu adevărat, de Conștiință, de Sufletul nostru, de Sinele nostru Real (și nu de cel conceptual, în sensul identificării cu povestea noastră de viață, cu succesele sau eșecurile, trăsăturile de caracter, proprietățile fizice sau intelectuale etc.). Această trădare de Sine este suferința și o pot resimți ca frică, înstrăinare, alienare, dezrădăcinare, separare. Poate că trădarea față de celălalt se trage din trădarea de Sine.

Tot trădare de sine e și încercarea noastra constantă de a controla sau evita orice formă de suferință sau durere fizică sau emoțională, care nu face decât să se alieneze, să ne îndepărteze și mai mult de noi înșine. Sau investirea loialității noastre în așteptările celorlalți sau ale societății în care trăim, în obiective care nu se aliniază cu valorile noastre personale. Cred că ne ajută să ne întrebăm uneori: ,,Cui îi sunt loial? Cui îi sunt fidel?”.

• Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
• Am citit recent despre următorul exercițiu imaginativ: să merg în imaginație departe, departe în univers și să realizez că universul este neant, spațiu gol, că în distanțele incomensurabile dintre planete și stele nu există nimic. Cum ar fi să fiu acolo și să nu văd nimic? Cum ar fi să compar asta cu miracolul dat mie în fiecare zi, cu Creația lui Dumnezeu pe Pământ? Câte culori, câte sunete, câte forme de viață, câte experiențe în fiecare moment care îmi e dat! Dacă aș putea, asta aș cârpi, aș pune un petic pe mintea mea când îmi spune că nu-i place sau că vrea altceva. Înțelepții spun că tocmai ne-acceptarea, rezistența la Viață, așa cum a fost Creată, poate fi considerată începutul Căderii din Grădina Raiului.
• Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?
• Sunt multe, aleg mărturisirea Mântuitorului Nostru Iisus Hristos: ,,Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca: 17, 21). Și fraza lui Ram Dass, un mentor spiritual american, care ne amintește că avem nevoie unii de alții ca să ajungem din nou ,,Acasă” (,,We are all just walking each other home”).