20 iulie 2024
OpiniiRomâna pentru toțiIarăşi despre lecţia de fonetică

Iarăşi despre lecţia de fonetică

Noi nu am inventat nimic

Fonetica, primul strat al oricărei limbi, îi împrieteneşte pe cercetători, pentru că este, în general, partea comună a unei familii de idiomuri, spre deosebire de vocabular, al doilea strat, care le deosebeşte. Pentru limba română, una dintre lucrările teoretice de început este „Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor” (Buda, 1822). Constantin Diaconovici-Loga, autorul, a predat 18 ani limba română la şcoala pedagogică (preparandia) din Arad, înfiinţată în 1812, aplicând principiul Şcolii Ardelene că studiul oricărei limbi este o cale de modelare a caracterului. Cu mijloacele pe care le avea pe atunci lingvistica la noi, consoanele sunt denumite în relaţie cu locul de producere al acestora: „buzoase (b, v, m, p, f), dinţoase (s, z, j, ţ, ci, ş, şt, cs, ps), limboase (d, t, th, l, n, r) şi gâtoase (g, c, h)”. După numai patru decenii (Timotei Cipariu, „Gramateca limbei române”, Bucuresci, 1869, p. 10), dăm şi de terminologia utilizată de noi în mileniul al treilea. Consoanele, „după organul specific cu care se pronunţă, se împart în labiale (b, p, m), dentale (d, t etc.), limbale (l, n, r) şi palatinale (g, c etc.).



Manualele nu tac

Încă din anii 1980, Editura Didactică şi Pedagogică a pus la dispoziţia elevilor din licee pedagogice şi clase cu profil umanist un bun manual de limba română (coordonator, Florin D. Popescu), în care capitolul de fonetică (pp. 67-73) cuprinde şi două tabele cu clasificarea vocalelor şi a consoanelor. Aşadar, un elev de 14-15 ani, din clasa a IX-a, îşi însuşeşte termeni precum semiocluzivă, bilabială ş.a.m.d., iar la teoria literaturii află despre fonetica stilistică.

Din nou despre plumb

Manualul de limba şi literatura română pentru clasa a XI-a, elaborat în 1978 şi revizuit în 1982, 1988, 1990, a beneficiat de observaţiile şi propunerile profesorilor din mai multe judeţe, dar şi ale Uniunii Scriitorilor din România. Referindu-se la expresivitatea stratului fonetic, autorii constată că „muzica este realizată […] şi de tonurile închise, stinse din cuvintele: vestmânt, vânt, precum şi din cele stridente, onomatopeice: scârţâiau, frig” (p. 60). După anul 2000, trimiterile sunt tot punctuale, despre cuvinte cu „u/î final” (Ion Dună, Raluca Dună, manual pentru clasa a XI-a, E.D.P.-R.A., 2004, p. 175).  „Eufonic – observă alt comentator –, senzaţiile auditive din primele versuri (u, î) sunt întrerupte brusc de vocala acută i (strig, frig)” (Viorica Avrămuţ, 1986).

Istoricul literar Ion Rotaru este mai explicit: „Sonoritatea înăbuşită, contrasă într-o silabă – vocală închisă, sprijinită pe patru consoane labiale –, a cuvântului plumb este parcă în acord cu conţinutul lui noţional, lăsând impresia de cădere grea, fără ecou, surdă” („Comentarii şi analize liteare”, 1994, p. 131). (De fapt, doar p, m şi b sunt labiale.) Ideea este reluată de Mariana Badea: „Sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singură vocală) sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire” (Bac 2003, p. 334).

În concluzie, analiza fonetică este una dintre cele mai eficiente căi de pătrundere în tainele creaţiei literare.

 



spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri