Am spus-o în mai multe rânduri. De altfel, cred că am și scris-o pe undeva. Așadar: dacă vrei să creionezi profilul unei nații, nu-i rău să-ți arunci un ochi și peste proverbele sale. Să-i asculți zicătorile. Și să-i dezlegi cimiliturile.

Chiar îi spuneam zilele trecute unui cunoscut că nu-mi aduc aminte să fi întâlnit expresia „neam prost” și la alții. La noi, la români, e de bază. Și sugestivă. Spunem despre X că „e neam prost”. Nesimțit, carevasăzică. Dar nu numai. Întâlnim și varianta „Y e neam de traistă”.

Ca să-i subliniem, în mod peiorativ, sorgintea țărănească a lipsei sale de maniere. Numai că, de multe ori, țăranul e mai „domn” ca orășeanul. Și mai cu frica lui Dumnezeu. Asta așa, ca o paranteză. Apropo de traistă și de Dumnezeu. Obișnuim să spunem că „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă”.

Zicala amintește despre o serie de calități native sau dobândite, iar noi, românii, nu suntem lipisiți de calități – isteți, descurcăreți, îndemânatici etc -, dar accentuează faptul că, de regulă, ele nu sunt și puse în practică. Sau, la obiect, în traistă, chit că unii, nu mulți, ce-i drept – ăi aleși, mai exact – au traistele pline de dau pe dinafară.

Din aceeași spiță e și „brânză bună în burduf de câine”. Asta cu brânza ar putea veni chiar de la daci. Mai zicem noi că nu știu cine „s-a făcut frate cu dracu’ pentru a trece puntea”. (Cu dracu’, măi, nu cu dacu’!). Adicătelea, omul nostru a știut să se învârtă. Să se descurce. Să-și atingă obiectivul. În mod duplicitar, ce-i drept. Românesc. S-a dat bine cu cine trebuia și atât cât trebuia.

Alta: „prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. Sincer, ați mai auzit d-astea, d-ale noastre și pe alții? E plin în jurul nostru de „neamuri proaste”, de „brânză bună-n burduf de câine”, de frați ai dracilor și de proști-fuduli nevoie mare, încât, de multe ori uităm că există și oameni de puși la rană sau buni ca pâinea caldă. Acuma, pe bune: când ați gustat ultima dată dintr-o pâine caldă?