Am un mic ritual în fiecare an, spre sfârșit de ianuarie: recitesc din Caragiale. Așa îl sărbătoresc eu, în preajma zilei lui, pe genialul comediograf. S-au spus multe despre el, despre cinismul său, luciditatea necruţătoare, inteligenţa lui Caragiale fiind socotită „demonică”. Dincolo de aceste etichete sunt însă multe amănunte, nuanţe mai puţin cunoscute marelui public. Se ştie, de pildă, că era interesat în primul rând de comedia umană, de tipologii, caractere, fizionomii, ticuri, şi mai puţin de natură, de peisaj, etc.
Verbul este caracteristica scrierilor sale, ferindu-se de adjective, descrieri lirice, și, mai ales, de sentimentalism: „…mie – care am groază de apa de trandafir ”- aşa spunea. În corespondenţa sa, vedem însă un Caragiale mai altfel, cald, afectuos, şugubăţ, iubitor de îndelungi taifasuri, de confort burghez, de ospeţe cu bucate multe şi alese. El, care „simţea enorm şi vedea monstruos”, era foarte atent la schimbările vremii, dând multe detalii meteorologice în scrisorile către prietenii din ţară. Amicului Urechia îi trimite adevărate buletine meteo, pomenind de straşnica iarnă a lui 1907: „de pe vremea lui Luther nu s-a pomenit, dragă Alceule, aşa iarnă”.
Îi scrie despre presiunea atmosferică, temperaturi scăzute drastic, de zăpada până la brâu, de tramvaiele care nu mai circulau, despre „trăsurile pe roate şi automobile care nici n-au mai ieşit la piaţă”. Urmează o descriere foarte plastică: „avem un ger sclipitor, zăpadă scârţâitoare pe pământ, iar pe cer lună strălucitoare dacă mă pot pronunţa astfel”. Frigul de afară îi trezeşte reverii şi-i înteţeşte dorul de prietenii de departe, pe care i-ar vrea lângă el. Firea lui caldă, avidă de prietenie, de comuniune de idei şi sentimente se citeşte foarte limpede în spirituala formulă de încheiere a epistolei: „cu dor tropical”.
Cine şi l-ar fi imaginat atât de torid în sentimente pe cinicul nenea Iancu? Dar să vedeţi ce tacticos şi plin de savoare dă curs descrierii unui ospăţ, în aceeaşi scrisoare către „dragul” Alceu. Îl invită să stea ei, persoane cuminți, „la căldură, cu lumină dulce, cu o zupuşoară de galinacee, mă rog frumos, cu o marinată de heringi prima, cu un curcănoi rumen pe varză acră ştraspurhi, cu mere creţeşti de California (o bunătate!) şi ananas de Kamerun (o frumuseţe!), cu vinişor uşurel de Mosel, cu bericică proaspătă ca chihlimbarul”. Masa s-ar fi sfârşit cu o cafeluţă cu caimac (făcută de Madam Margot) şi un „păhărel de licoare cordială”. Bune gusturi, după cum se vede! Şi nici nu-i de mirare că un atât de bun cunoscător al omenescului, cum era Caragiale, avea din plin bucuria de a trăi, prețuia, cu asupra de măsură, „infinitul mic”.
Așadar, doar la Berlin Caragiale, spirit conservator, mare iubitor de ordine, de disciplina Occidentului, de trai civilizat și de confort, a ajuns să se simtă în largul lui, ajutat, desigur, de moștenirea primită de la Momuloaia, care i-a îndulcit autoexilul. Înainte de a pleca definitiv din România, profund dezgustat de tot ce se petrecea aici (trecuse și prin procesul în care a fost acuzat de plagiat) le spunea amicilor: „Nu mai pot trăi aici! E prea mare duhoarea”!
Cu mult înainte, însă, când își ieșea din fire, mereu nemulțumit, pornit spre critică socială oricând, răbufnea: „Țară e asta, mă”? Am să amintesc și de niște rânduri cumplit de dezamăgite dintr-o scrisoare către Petre Th. Missir, în care vorbește despre „un dezastru incalculabil” care pândește lumea românească, unde s-a râs destul. Și încheie astfel: „Ce am făcut, ce am dres nu știu; știu că lumea întreagă nu ne poate suferi.
Am abuzat, prin spirit de paradă și de bravadură, de închipuit prestigiu; am profesat cu furoare insolentă grandomania; am tot aruncat praf în ochii lumii – până ce am ajuns în sfârșit să dispunem lumea întreagă a face haz de nenorocirile noastre”. E de reflectat la actualitatea acestor lucruri, acestor stări. Pentru că, din nefericire, vorba lui Crăcănel, halimaua continuă.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
