Oricât de mult aș iubi teatrul, trebuie să recunosc faptul că mi-e destul de greu să fiu întru totul fidelă acestei pasiuni pe care trebuie să o împart și să o împac cumva cu celelalte responsabilități ale mele, revista „Ateneu” fiind pe primul loc. Am de multe ori frustrări că nu pot ajunge acolo unde primesc invitații, ca să văd premiere, spectacole, ca să particip la festivaluri sau să fac parte dintr-un juriu. În Ardeal, în Banat, unde se ajunge foarte greu, am renunțat de mult să mă duc. Când am fost la Suceava, luna trecută, regizorul Botond Nagy, care a pus în scenă un excelent spectacol, „Întoarcerea acasă”, după piesa lui Matei Vișniec „Requiem”, a venit de la Londra într-un timp record față de confrații mei din Cluj, Oradea, Timișoara, care au călătorit o groază de ore până la Suceava. Așa că am refuzat politicos cam toate invitațiile în zona aceea de țară, din cauza dezastruoasei noastre infrastructuri. Pur și simplu nu mai rezist la așa niște călătorii lungi, care mă obosesc foarte mult, mă indispun și-mi taie și cheful de teatru. Mă deplasez în țară doar pe distanțe convenabile, așa că, în weekend, voi fi la Buzău, să văd, în principal, un musical făcut de Răzvan Mazilu, „Opera de trei parale” (la Teatrul „Excelsior” din București). Am declinat invitația de a face parte din juriu la festivalul buzoian, pentru că nici ipostaza asta nu mă mai atrage. Îți trebuie o anumită anduranță ca să vezi un număr mare de spectacole într-un timp limitat, iar cele cu adevărat bune, interesante, sunt puține.
Știu că unui critic de teatru îi stă bine cu drumurile, dar, cu timpul, am devenit mult mai selectivă. Mă uit însă cu admirație la acei colegi ai mei (doar câțiva, foarte puțini!) care sunt aproape niște globe-trotteri, bătând drumuri lungi, din țară și din străinătate, ca să vadă spectacole. Oltița Cîntec de la Iași, încă tânără și neobosită, e un exemplu elocvent.
În fine, când nu văd teatru, citesc și recitesc dramaturgie, cărți despre lumea scenei. De curând mi s-a făcut dor de Cehov, pe care l-am iubit dintotdeauna. Mă întorc mereu la el, am mare încredere în ce știe doctorul despre om, „acest animal ciudat”.
Pentru cine și-l închipuie pe scriitor ca pe un tip sobru, mai ales după cunoscutele sale fotografii (frumos bărbat!), unde afișează un aer grav, îngândurat, există mărturii ale contemporanilor săi care contrazic această imagine. Aceștia îl descriu pe Cehov cu totul altfel, ca pe un tip vesel, pus pe șotii, petrecăreț. El însuși spunea, amuzat de situație, că, unii din presa vremii l-ar „anatemiza”, dacă ar afla că scrie vodeviluri. „Dar ce să fac dacă mă mănâncă degetele și am chef de tralala! Cu toată osteneala ce-mi dau de a fi serios, nu izbutesc: seriosul alternează veșnic cu frivolul. Se vede că asta e soarta mea. Dar lăsând gluma la o parte s-ar putea ca această soartă să fie un simptom, cum că niciodată n-o să ajung un om serios și așezat.” Cehov nu a avut dimensiunea geniului său, era foarte modest, și își numea piesele, „comedii”. S-a ținut departe de doctrine, de analize pedante și concluzii privitoare la existența oamenilor, de tot ce i se părea rigid, ridicol, fals. Îi era teamă de tocirea simțurilor, de adâncirea în prostie, pe care le observa la oameni, de „mucegaiul banalității”, de plictiseala care te trage la fund. Pentru el, lucrul cel mai de preț era firescul vieții. Și s-a stins tânăr, la doar 44 de ani, plin de dorul vieții, „sfânta sfintelor”, cum o numea.
Hublou: Însemnări teatrale
