Într-una din serile de la Fest(in) pe Bulevard a fost lansat numărul Biblioteci al revistei Secolul 21. Principala temă a evenimentului, prefațat de doamna Alina Ledeanu, directoarea revistei, a fost cea cuprinsă în capitolul „Între Livada cehoviană și legendele bibliotecii”, imaginat și coordonat de criticul și istoricul de teatru George Banu. Domnia sa a vorbit despre criză, schimbare, dispariție și despre soarta bibliotecii azi, spunând, printre altele, că: „Google e biblioteca planetar accesibilă a timpurilor moderne, una virtuală, democatic difuzată, dar lipsită de frumusețea cărților, asemenea celei a vișinilor din Livada cehoviană”. Cert este că, în vremurile actuale, mitologia bibliotecii dispare, chiar dacă aceasta mai persistă în realitate. Cât despre piesa lui Cehov, cunoscutul om de teatru mărturisește că o citește ca pe o parabolă. Parabola unei stingeri, a unei dispariții. „Când mă gândesc la titlul ce nu-l găseam pentru eseul consacrat piesei, mi-a apărut ca o revelație, undeva, în fața catederalei Notre-Dame, ipoteza că «livada» este pentru mine «teatrul», teatrul nostru, al meu, al prietenilor.. Apoi mi-am zis că «biblioteca» e… livada, iar, mai târziu, studenții cărora le-am pus întrebarea au formulat alte răspunsuri, vorbind unii despre minele de cărbuni în care au lucrat tații lor, alții despre tapiseriile țesute de bunici sau despre băcăniile familiare și încă multe altre exemple. Azi «poșta» dispare.. Cine-i va urma la ghilotina timpurilor moderne?”
Ascultându-l, mă gândeam că fiecare dintre noi (și generația din care facem parte) are experiența unor dispariții, mai mult sau mai puțin dureroase. Că fiecare a simțit, la un moment dat, nemiloasa amenințare ce plana asupra unor valori la care a ținut, pe care le-a cultivat și le-a apărat de-a lungul unei vieți. O amenințare care se lățea ca o metastază cuprinzând întregul țesut fragilizat de boală. Dintele vremii, cum îi spunea Shakespeare, lucrează neobosit, și totul se schimbă în jurul nostru, de unde și nostalgiile care ne împresoară odată cu succesivele dispariții. Ce punem în loc, cum supraviețuim fără ceea ce am iubit cândva?
Nu știu, nu am un răspuns concret pentru asta. Dar cred că e bine să căutăm mereu altceva, să nu reunțăm la pasiuni, ba, dimpotrivă, să le schimbăm și pe ele cu altele noi, mai potrivite cu vârsta pe care o avem. Să cultivăm o altă livadă, pentru că, după ce cade cortina, ca la teatru, o altă pagină de viață se poate deschide. Și, oricum, a-ți cultiva grădina, așa cum înțelept zicea Candide al lui Voltaire (după ce trăise ca un picaro în „cea mai bună dintre lumile posibile”, traversând fel de fel de experiențe), rămâne o terapie valabilă, la care putem apela cu încredere. Grădina noastră (care este o metaforă cu un sens moral) este cea mai importantă, fiind locul în care cultivăm și creștem ce e mai bun și mai frumos în noi.
Într-o lume tot mai asaltată, invadată de crize, cea a comunicării golindu-ne sufletește, o salvare nu poate veni decât din interiorul nostru. Dar pentru asta trebuie să ai curajul de a te privi lucid, cu spirit critic, cu totală sinceritate și cu un grăunte de autoironie, ca să-ți depășești limitele și să continui lupta cu inerția. Asta mi-amintește de Labiș (dar și de Rimbaud și de Villon, frații lui întru nestâmpăr vital) „Lupta cu inerția” fiind un volum pe care-l citeam cu nesaț în adolescență, când nu vedeam niciodată urâtul, ci numai livezi în floare.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
