În lumea teatrului i se spunea Meșterul. Prima oară am auzit-o vorbind astfel, cu admirație și mult respect, despre Radu Beligan pe regizoarea Anca Ovanez, la Botoșani, unde ea monta o piesă. Și am mai asistat apoi la o conversație (de data aceea acasă la Anca, în București), între ea și celebrul regizor Andrei Șerban. El tocmai venise din America și stătea doar câteva zile în București, ca să-și vadă tatăl, dar trecuse și pe la fosta lui colegă de facultate. Iar eu și cu Geo ne nimerisem chiar atunci în vizită la Ancuța, așa că am asistat la o foarte antrenantă și spumoasă conversație despre tot ce mișca în spațiul teatral, și, bineînțeles, la ce se întâmpla la Naționalul bucureștean, condus de Radu Beligan. Eram la începuturile profesiei mele (făceam secretariat literar la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, la acea vreme), așa că absorbeam cu aviditate tot ce era în legătură cu scena și oamenii ei, cu micul, dar atât de pasionantul univers teatral. Îl văzusem pe Radu Beligan, în timpul studenței, în rolurile lui Robespierre (în „Danton” de Camil Petrescu) și în Richard al III-lea de W. Shakespeare, în multe filme și la teatrul TV.
Și nu aveam de unde să bănuiesc faptul că aveam să-l cunosc mai îndeaproape, peste ani, și să vorbesc de câteva ori cu domnia sa, în cel mai cald și cordial mod cu putință. I-am luat odată și un mic interviu, când a venit în Bacău, cu ocazia decernării Marelui Premiu „George Apostu”, apoi ne-am mai întâlnit în București, cu alte prilejuri, continuându-ne dialogul. Dacă împrejurile mi-ar fi fost favorabile, aș fi putut să mă lansez în aventura scrierii unei cărți de convorbiri cu Radu Beligan, aveam asta, la un moment dat, în minte.
Îi citisem însemnările de jurnal din „Luni, marți, miercuri…” și mai pe urmă „Între acte” și rămăsesem încântată de întinsa și profunda cultură a artistului, de suplețea gândirii și subtilitatea observațiilor, de fina ironie și autoironie. Avea dreptate Camil Petrescu să-l socotească pe Radu Beligan „un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni”. De altfel, artistul însuși spunea, cu toată convingerea, că „hrana vieții unui actor este cultura”, iar teatrul „te învață să-l cunoști și să-l iubești pe celălalt”. Uimind o lume întreagă cu longevitatea sa artistică – a intrat în Cartea Recordurilor pentru că juca încă la venerabila vârstă de 95 de ani – și cu tinerețea lui spirituală, mărturisea: „Am trăit înaintarea în vârstă ca pe o detaşare de toate aceste poveri. A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber. Într-un anumit sens, eşti mai bătrân când eşti tânăr şi mai tânăr când eşti bătrân. Viaţa se scurge ca o permanentă şi progresivă delestare de prejudecăţi şi de constrângeri. Avea dreptate Picasso când spunea că îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr.” Ce paradox plin de miez! Radu Beligan s-a războit toată viața cu îmbătrânirea prematură și cu reglarea vulgară de conturi. A avut mulți dușmani și a trezit mari invidii, pentru că „o vocație suscită rivalități și provoacă dușmănii”. Dar a rămas calm, elegant, seniorial, nobil. A creat trupe, a făcut teatre, a susținut, a încurajat tineri de talent. Avea o distincție naturală, un aer rasat, aristocratic, și o voce ușor cântată, tărăgănată, blândă, cu un timbru inconfundabil. Om de întinsă cultură, intelectual de format mare, recunoștea că toată viața s-a considerat un elev, neîncetând să învețe. Studiul neîntrerupt l-a făcut fericit, i-a adus seninătatea. Nu s-a lăsat prins în mrejele boemei artistice, nu a pierdut nopți, pentru că îl plictiseau chefurile și vorbăria goală, singurul său viciu (despre care se spune că e nepedepsit) fiind lectura. A fost un mare, un neostenit muncitor, serios, mereu exigent cu sine. Și-a cizelat existența, a fost artistul propriei vieți, pe care a gândit-o ca o operă de artă. „Of, Doamne, cum am uitat să trăim!”, l-am auzit exclamând, cu mare năduf, într-o emisiune la care era invitat. El însă a trăit frumos, cu luciditate și hărnicie, cu generozitate și noblețe, făcând din viața sa o veritabilă operă de artă.
Hublou / „Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viață bine trăită”
