Foie gras de România

Românului îi place să trăiască bine. E de-nțeles, judecând după anii în care se uita cu jind la mesele de peste gard ale sârbilor.

Acum, românul a ajus să nu-și mai refuze nimic atunci când corpul și mintea o cer. Încă de mici, suntem „educați” să băgăm în noi cât China, să nu care cumva să flămânzească odorul.

Și cărbănim, frate, în stomace, de zici că ar veni foametea, nu altceva. Românul nu se lasă până când căruciorul de cumpărături nu e îndesat până la refuz cu de toate, iar cardul, firește, aproape gol.

În plus, de când cu „explozia” tehnologiilor de tot felul, care – zice-se – ne-au ușurat viețile, după o masă supercopioasă, stropită abundent cu alcool (de multe ori, de foarte proastă calitate), în loc să punem sângele în mișcare, făcând o tură-două de cartier sau urcând și coborând scările de mai multe ori până la ultimul etaj, noi lăsăm zaharurile și grăsimile să ne cotropească organismul.

Ne așezăm cuminte trupurile adipoase în fața televizorului, până ce colesterolul cel rău (și nu numai) își va face pe deplin datoria, depunându-se cuminte pe vasele de sânge (și nu numai).

Or, după un asemenea regim de viață de-a dreptul intensificat, uzina chimică din noi – ficatul – va fi mai puțin fortificat decât ni l-a lăsat natura, la fel și blândul pancreas din dotare.

Apoi, după o vreme, timp în care n-am pus căluș poftelor bolnăvicioase de grătare, șunci sau amandine și eclere mustind în zaharuri absolut nesănătoase, și nici c-am dat vreo dată pe la doctor, măcar să-l întrebăm de…sănătate (albumina, bilirubina, transaminazele sunt extraterești pentru mulți dintre noi), ei bine, te trezești că ești nefericitul posesor al unui foie gros pentru care nici gâștele francezilor nu te-ar invidia.

Descoperirea va fi, din păcate, tardivă, nici medicii, nici vracii, nici preoții, ceaiurile sau nu’ș’ce preparat minune din coajă de castravete african cu coarne, musai mâncat de un cercopitec albinos, nu te mai pot pune pe picioare.