Geografia, istoria și limba sunt stâlpii de bază pe care se ridică identitatea unui popor. Ele sunt ca trei fire ce se împletesc strâns pentru a forma țesătura unică a unei culturi.
Geografia îi oferă unui popor un cadru fizic în care să-și construiască comunitatea și să-și dezvolte tradițiile. De la relieful său până la resursele naturale, geografia modelează modul în care un popor interacționează cu mediul înconjurător și, implicit, modul său de viață.
Istoria este amintirea colectivă a unui popor, o poveste care îi definește originea, luptele, victoriile și eșecurile. Ea este oglinda în care fiecare generație se privește pentru a înțelege cine este și de unde vine. O istorie bogată și autentică conferă unui popor încredere în propriile sale rădăcini și îi consolidează coeziunea internă. În schimb, o istorie distorsionată sau ignorată îi lasă poporului un vid identitar, făcându-l deschis la manipulare și influență externă.
Limba este nu doar un instrument de comunicare, ci și o comoară culturală și un simbol al apartenenței. Prin limba sa, un popor își exprimă gândurile, trăirile și valorile. Este un element viu al identității sale, care evoluează împreună cu societatea, dar își păstrează rădăcinile în istorie. Pierderea sau diluarea limbii materne sub influența altor limbi poate să conducă la o dezrădăcinare culturală și la o ruptură între generații.
Dacă lipsești un neam de aceste fundamente – geografia, istoria sau limba sa – acesta riscă să se piardă în neantul anonimatului. Este ca și cum i s-ar șterge identitatea și ar rămâne vulnerabil în fața forțelor exterioare. În absența unui legământ puternic cu istoria și limba sa, un popor devine susceptibil la influențele străine și riscul ca spațiul să-i fie ocupat de alții devine tot mai real. Este o lecție învățată de-a lungul istoriei: popoarele care și-au pierdut legătura cu propriile lor rădăcini au fost adesea absorbite sau asimilate de alte culturi care au știut să profite de această vulnerabilitate. Din acest motiv, cele trei fundamente ale poporului nostru sunt atacate: ni se distrug istoria si limba pentru ca ni se doreste spațiul.
Am scris de multe ori despre distrugerea istoriei noastre, despre extirparea valorilor naționale, despre cum istoria este scoasă din școli; același lucru se întâmplă și cu limba.
Limba română este supusă unei erodări subtile, manifestate prin modificări în vocabular și subminarea fundațiilor sale istorice. “Romgleza”, în care termeni și expresii din limba engleză sunt împrumutați sau adaptati în limba română a devenit noul limbaj corporatist. Această tendință nu numai că diluează puritatea și originalitatea limbii române, dar poate submina și coeziunea lingvistică a societății.
În paralel, asistăm la apariția unor “savanți” care încearcă să redefinească originea și evoluția limbii române. Sunt promovate cu insistență teorii care sugerează că limba română ar fi avut origine în alte părți ale Europei, precum Albania sau nordul Italiei, și ar fi fost adusă în teritoriile românești de către emigranți. Aceste afirmații nu numai că contrazic cercetările lingvistice și istorice consacrate, dar reprezintă și o amenințare la adresa identității culturale a poporului român.
Ca de fiecare dată în istorie, atunci când asistăm la campanii menite să erodeze sau să submineze elementele fundamentale ale unei culturi sau ale unei națiuni, este important să înțelegem că în spatele acestor acțiuni se ascund adesea interese ce țin de geografie, mai precis, de controlul asupra teritoriului.
Geografia este o piesă-cheie în puzzle-ul puterii și influenței. Teritoriul unei națiuni nu este doar o bucată de pământ, ci este o resursă valoroasă, fie că vorbim de bogătii naturale, de poziția strategică sau de accesul la rute comerciale importante. Controlul asupra unui teritoriu poate asigura avantaje economice, militare și politice, iar subminarea identității culturale a locuitorilor săi poate deschide calea către o hegemonie mai ușor de impus.
În istoria recentă și în prezent, vedem cum politicieni, lideri și corporații folosesc diverse mijloace pentru a-și extinde influența și controlul asupra unor teritorii sau a unor regiuni. Aceste mijloace pot include manipularea istoriei și reinterpretarea limbii și culturii native pentru a submina unitatea și coeziunea internă a populației respective.
Țările nu se cuceresc întotdeauna prin forța armelor și nici colonizarea nu se realizează exclusiv cu violență și în mod deschis. În realitate, unele dintre cele mai subtile și eficiente forme de cucerire și control sunt realizate prin intermediul colonizării culturale. Acest proces poate preceda sau poate fi simultan cu colonizarea economică, iar România nu face excepție în acest sens.
Prin colonizarea culturală, valorile, obiceiurile, limba și alte aspecte ale culturii unei națiuni sunt treptat erodate sau înlocuite de către elemente străine, în mod intenționat. Acest lucru poate fi realizat prin intermediul mass-media, al educației, al divertismentului și al altor canale de influență culturală.
Fenomene precum măcelărirea vocabularului, promovarea unor modele de comportament și gândire străine și reinterpretarea istoriei și a originilor culturale sunt doar câteva exemple de colonizare culturală în acțiune.
De ce este important acest proces? Pentru că, atunci când o națiune își pierde legăturile cu propriile sale rădăcini culturale, devine vulnerabilă la influențe externe și poate fi mai ușor manipulată și controlată.
Colonizarea culturală deschide calea către dominație și supunere fără a fi nevoie de conflict militar deschis sau de ocupație directă. Este o formă de cucerire subtilă, dar la fel de periculoasă ca și cea realizată prin forța armelor.
