Când vorbim despre sport, în general, noi, cei de pe margine, vedem doar rezultatele, ori eşecurile, şi reacţionăm în consecinţă. Când vorbim despre tenis, în funcţie de anii pe care i-am adunat în buletin, ne vin din memorie nume precum Ion Ţiriac, Ilie Năstase, Virginia Ruzici, Florin Segărceanu, Andrei Pavel, Ruxandra Dragomir, Horia Tecău sau Simona Halep. Toţi, vârfuri. Toţi, campioni la vremea lor. Datorită lor, mulţi copii şi-au îndreptat paşii spre careurile de zgură sau bitum, cu racheta în mână. Au pornit pe acest drum visând cu ochii deschişi la clipa în care, în aplauzele spectatorilor, vor ridica deasupra capului trofeele multrâvnite. Ca şi alte sporturi, tenisul construieşte vise. De cele mai multe ori, acestea se spulberă o dată cu timpul sau rămân în colţurile unor riduri produse de grijile cotidiene. Sunt cazuri în care pasiunea pentru tenis devine o frumoasă obsesie şi un drum în viaţă. Printre aceşti pasionaţi se numără şi Eugen Lupeş, unul dintre titraţii antrenori de tenis de la CSM Bacău. El este o prezenţă cotidiană pe terenul de zgură al bazei sportive, mereu în mişcare, antrenând elevi de toate vârstele. Când dai mâna cu el, simţi în bătăturile din palmele sale tot efortul şi toată dăruirea cu care se implică. Mâinile sale sunt aidoma celor de agricultor, nimic anormal pentru un om care, zilnic, “ară” terenul de tenis punând sămânţa unor viitori campioni. (L.M.)

Am început tenisul la vârsta de şase ani, în anul 1982. M-au adus ai mei, de mână, la terenul de sport şi m-au dat în seama antrenorilor. Astfel, a început relaţia mea cu sportul care mi-a marcat toată viaţa. Pe atunci, nu prea conta starea materială a familiei fiindcă toate cheltuielile cu materialele şi pregătirea era susţinută de club. Alte vremuri, alte posibilităţi.

În zilele acelea, competiţiile se ţineau şnur. Plecam de-acasă cu săptămânile în turnee la Oradea, Arad sau Timişoara. Mergeam mereu în echipă şi stăteam la turneu până pierdea şi ultimul dintre noi. Diferenţa mare dintre perioada de atunci şi zilele noastre este faptul că, în acele vremuri, creşteam toţi în grup, nu cum este acum, individualizat.

Acum, totul se desfăşoară la nivel de individ, de sportiv. Fiecare are antrenor personal, activitatea sa este planificată ţinând cont doar de el. Mai puţin, competiţiile la nivel de cluburi, unde contează echipa. Totul costă. Mai ales, turneele. Şi, dacă mai ai şi antrenor personal după tine căruia trebuie să-i plăteşti masă, casă şi salariu, la final, când tragi linie, cam ieşi pe minus. În momentul în care un copil porneşte pe acest drum, importanţi sunt cei care sunt spatele lui, cei care trebuie să-i asigure sprijinul financiar, adică sponsorii care, de cele mai multe ori sunt membrii familiei. Banii pe care îi investesc în ei trebuie trecuţi la capitolul “pierderi” fiindcă rareori se mai întorc înapoi. Pe terenul de tenis, în primul rând, joacă pasiunea şi talentul sportivului, iar banii vin doar să-i susţină efortul, ei nu-i asigură succesul.

Faptul că tenisul este un sport costisitor mai are un neajuns. Sunt copii care au un talent nativ, aptitudini care i-ar putea face candidaţi apţi pentru înalta performanţă. Starea lor materială, însă, este un handicap aproape insurmontabil. Clubul îi poate ajuta până la un anumit nivel, însă marea performanţă necesită sacrificii financiare pe care doar cei apropiaţi le-ar putea susţine. Ar mai fi sponsorii, însă aceştia te ajută doar dacă eşti un nume consacrat deja, ca Simona Halep. Dar, ca să ajungi ca ea, trebuie mulţi bani, multe sacrificii şi multă muncă, lucruri care nu prea se văd.

Există şi o rază de speranţă, sunt şi beneficii dacă ştii unde să le cauţi. Am avut elevi, băcăuani de-ai noştri, care au obţinut burse şcolare în colegii şi universităţi din Statele Unite ale Americii. Astfel, le-au fost recunoscute valoarea şi rezultatele obţinute în tenis, beneficiind de pregătire universitară de înalt nivel, chiar dacă vor alege mai târziu să renunţe la sportul de performanţă.

În tenis, ca şi în alte sporturi, contează foarte mult şi modelul pe care îl ai în faţa ochilor şi către care vrei să tinzi. Pentru mine, un astfel de model a fost Relu Damian. Fiind cu opt ani mai mare ca mine, l-am prins la finalul carierei lui. Am avut ocazia să fac echipă cu el, l-am văzut câştigând turnee. Am “furat” foarte mult tenis jucând cu el. Bătând mingea împreună, am învăţat de la el felul de a gândi jocul, cum să-ţi construieşti o tactică în timpul meciului, cum să joci cu cap. O fi tenisul un sport individual, însă tot în echipă poţi evolua. Ai nevoie de parteneri cu care să baţi mingea, cu care să te pregăteşti, nu-ţi poţi permite să fii egoist.

Tenisul este, în egală măsură, meseria şi pasiunea mea. Cu el îmi câştig pâinea cea de zi cu zi şi îmi place ceea ce fac. Îmbinând meseria cu pasiunea, ai foarte multe beneficii. Vii cu drag la muncă şi treci mai uşor peste obstacole şi neajunsuri. Eu nu vin pe terenul de tenis ca la un “job” de opt ore. De multe ori, dimineaţa vin la baza sportivă şi plec seara, după apusul soarelui, fără să simt când au trecut orele, iar familia mă înţelege şi mă sprijină în tot ceea ce am ales să fac. Asta înseamnă să munceşti din pasiune.