20 aprilie 2024
OpiniiRomâna pentru toțiElemente de construcţie a comunicării în limba română (III)

Elemente de construcţie a comunicării în limba română (III)

Un principiu al relaţionării umane

            Dintotdeauna s-a recunoscut că în viaţă totul e comunicare, sub diverse forme, dar rareori s-a emis acest adevăr: „Pentru ca actul de comunicare să-şi găsească adevărata menire, partenerul-receptor devine (are această posibilitate în psihicul uman  – desigur, în condiţii normale), la rândul lui, emiţător” (Tatiana Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Ed. POLIROM, 2000, p. 32). Altfel, mesajul ajunge să fie resimţit ca obligaţie de acceptare, ceea ce se traduce prin manipulare verbală, şi este eliminată interacţiunea, care „îl pun(e) pe cercetător în faţa unor mereu alte întrebări” (Maria Carpov, 2004).

Să evităm confuziile



Funcţiile limbajului (limba în acţiune concretă) sunt altele decât cele ale limbii (varianta abstractă), în raportul de 8 la 6: de comunicare (o persoană transferă informaţii către o altă persoană), cognitivă (sunt solicitate gândirea şi memoria), simbolic-reprezentativă (cuvintele sunt mărcile mentale ale claselor de obiecte în sens larg), reglatorie şi autoreglatorie (cuvintele servesc la modificarea propriei atitudini sau a altor persoane), expresivă (emiţătorul face cunoscute celuilalt trăiri proprii), persuasivă (comportamentul receptorului poate fi influenţat de mesajul primit), ludică (tratarea cuvintelor ca mijloc distractiv este o formă de creativitate umană), dialectică (exprimarea şi soluţionarea contradicţiilor şi a îndoielilor) (apud Sorin Cristea, Curriculum pedagogic, I, Buc., E.D.P. – R.A., 2006, p. 343).

Un ideal: comunicarea eficientă

Este titlul unei lucrări apărute în mai multe ediţii, care ilustrează, la un moment dat, paradoxul că dacă cineva ştie cifrele, aceasta nu înseamnă că ştie matematică: „cunoaşterea limbii […] nu este suficientă pentru a comunica; trebuie să ne folosim şi de context, spre exemplu” (Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă, Iaşi, Ed. POLIROM, 2008, p. 42). Cu termeni apropiaţi: competenţa lingvistică se cere urmată de competenţa de comunicare.

Acum 50 de ani

Sociolingvistul american D. Hymes a făcut publică în 1974 sintagma competenţă comunicaţională, desemnând „capacitatea de interacţiune verbală şi nonverbală a partenerilor unui proces de comunicare” (cf. Mircea Ştefan, 2006). Aplicată unui educator, implică asimilarea de către acesta a codurilor şi a mijloacelor de retroacţiune. La noi a căpătat forma pedagogia comunicării, ca ramură nouă a ştiinţelor educaţiei, şi presupune cercetarea actului didactic ca proces de comunicare. A fost descrisă de Laurenţiu Şoitu (Pedagogia comunicării, Buc., E.D.P. – R.A., 1997).

Ignoranţa inamicul văzut şi nevăzut 

            Lipsa de cunoştinţe este cea mai importantă barieră în calea unei comunicări optime (cf. Nicki Stanton, Comunicarea, 1995, p. 4), căci „cunoaşterea materiei de predat”, aptitudine cognitivă, este esenţială pentru calitatea actului didactic (David P. Ausubel, Floyd G. Robinson, 1981), iar „limbajul celor mari determină destinul unui copil” (Comunicarea cu copiii, 2008).

 

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri