Gala Star ni l-a adus in Bacau pe Mircea Albulescu. Ne-am intalnit cu el sambata, de la ora 11.00, in Sala Studio a Teatrului Municipal “Bacovia”. Primul pas facut a fost sa dizolve bariera dintre “prezidiu” si “asistenta”. A cerut celor prezenti sa traga scaunele si sa adune ciucure in jurul lui. Imbracat in blugi, cu o camasa albastra, cu manicile suflecate, Mircea Albulescu a vorbit elevilor de liceu, studentilor la teatru, ziaristilor, unui om de cultura din Bacau (!) si unui actor din Teatrul Bacovia” (!) despre “meseria de actor”. El a vorbit! A facut spectacol one-man-show cu voce soptita sau cantand cuvintele, a tinut un curs, desenand pe catifeaua rosie a Salii Studio scheme – daca ar fi spatiu aici v-as spune ce inseamna ARS…S – a recitat din a saptea sa carte de versuri, a facut cunostinta pe rand cu mai toti: “Eu sunt Mircea, tu cine esti?”, s-a daruit. Ei cum?! Asa cum stie Mircea Albulescu, cu arta. Cum a ajuns sa fie actor? Din dragoste pentru o femeie: “La inceput a fost o femeie, n-a fost un teatru, eu nu m-am dus la teatru, m-am dus la o femeie. O iubire mi-a deschis perdelele, usile, comunicarea catre o alta iubire mult mai mare. Ceea ce nu inseamna ca nu mi-au placut femeile. Doamne fereste! Se intampla ca uneori, a doua sau a treia intalnire sa fie de fapt marea revelatie. Indiferent de indeletnicire, indiferent de ocazie, daca este vorba de o indeletnicire sau de o persoana. Nu va inchistati”. Si teatrul l-a castigat definitiv, chiar daca prima sa meserie a fost arhitectura („Orice s-ar intampla, la teatru m-as intoarce”). Se considera un om obisnuit, nu un “monstru al teatrului romanesc”: „Nu pot intra in dialog cu cineva care isi da palme cat de mare, de bun si de destept sunt eu si ca el e nimic. Eu sunt un monstru si el nimic. Nu poti sa depasesti ce nu cunosti. Acceptandu-te in primul rand ca individ, in al doilea rand cunoscandu-te, ai o sansa cum se spune cu un cuvant impropriu de a «progresa»”. Nu uita insa ca “Trebuie sa fiu foarte atent pentru ca lumea te ia si de martor si de exemplu. «Taci, ma din gura, tu vorbesti, ce eu nu l-am vazut pe Albulescu cum face?»”. Pe colegii mai tineri ii trateaza ca pe niste competitori. “Lupta mea cea mare, si la clasa cat am fost si in teatru cand am rejucat cu cei mai tineri ca mine, a fost sa ma tiu dupa ei. Este o grija reciproca: a voastra sa ma depasiti, a mea sa nu ma las. Ca daca m-as lasa nu va mai vine sa ma depasiti. Asa le spuneam: «Singura voastra treaba serioasa este sa ma negati. Cu o singura conditie, sa puneti ceva mai bun in loc». Si atunci eu pun capul linistit pe perna mortii mele”. Dupa o ora jumatate de dialog, ambele parti ale marului (vezi teoria cu jumatatile de mar, una – actorul, cealalata – spectatorul) se lipisera ca de acolo, nu mai lipseau decat declaratiile de dragoste: „M-am simtit extraordinar de bine cu voi, m-am simtit ca cu mine de bine. Eu am spus ce m-am priceput eu, iar dinsii iau ce vor si cat vor. Din tot ce-am vorbit noi aici, fiecare dintre noi ia o catime sau o anumita parte”.
Scris de Laura Huiban
