De obicei, la început de an, oamenii își fac planuri, au niște dorințe, mai mici sau mai mari, pe care vor să le împlinească, iar cei care țin morțiș să fie în trend au proiecte. Că nu se mai poate fără ele! Dacă vrei să fii un tip cu expertiză (așa se spune, mai nou, la experiență, pricepere), asumat (alte cuvințele „magice”, neapărat mai amintesc și siajul), ai, evident, și un proiect existențial, că doar nu mai poți să trăiești așa, pur și simplu.

Acum, la orice pas, dai de cuvântul „proiect”, folosit cu sau fără rost, dar la modul foarte important, cât se poate de prețios. Până și școlăreii fac parte din tot felul de proiecte, deși e mai simplu de spus programe, în fine, totul este să dai un aer cât mai „științific” lucrurilor celor mai banale. Există și o bibliografie destul de stufoasă despre metodologia, obiectivele, contextul, aplicabilitatea, diseminarea etc., a unui proiect, adevărat meșteșug de tâmpenie, după mine, când este vorba despre domeniul artistic.

Unde există, dintotdeauna, un grad de indeterminare și de gratuitate. Sigur că, în genere, nu e rău să ai proiecte, cu condiția să nu rămâi încremenit în ele. Și să nu folosește termenul în chip ridicol pentru orice lucru comun. De fapt, în mod logic, un proiect este ceva în acțiune, care nu se încheie, așa că las discuția deschisă. Iar în legătură cu planurile și dorințele noastre de tot felul, cred că Shakespeare avea dreptate când zicea: „Ceea ce vrem să facem, s-o facem atunci când vrem, pentru că acest vrem se schimbă și are scăderi și amânări”.

Apropo de amânări și de cuvinte prețioase, întortocheate, de neologisme, englezisme, barbarisme care ne zgârâie urechile, am auzit, recent, vocabula procrastinare, care înseamnă tocmai a amâna, a lăsa pe mâine ce poți face astăzi, a temporiza, a tergiversa. Chestie care e neproductivă, așa se zice, fiindcă duce la nerezolvarea sarcinilor. Cert este că amâni ceva când nu-ți place să faci acel lucru. Dar e posibilă și varianta în care lași ceva pentru mai târziu, tocmai ca să savurezi clipa, să te bucuri de ea din plin, fără rezerve. Sunt apoi oameni care lucrează mai bine sub presiune, concentrându-se la maximum, eliminând timpii morți și dând astfel rezultate excelente. Dar procrastinare poate fi și libertatea de a mai lăsa deoparte niște obligații sâcâitoare, ca să eviți supraîncărcarea, starea de stres inutil. La urma urmei, ce este atât de urgent?

Cine cunoaște principiul lui Eisenhower știe care este diferența dintre important și urgent. Și cum devine chestiunea cu prioritizarea, bine că am scris cuvântul, că altfel mi se încurca limba! Adevărul este că toba goală bate cel mai tare și golul sună cel mai asurzitor. Sunt multe „vorbe goale ce din coadă or să sune”, slobozite de indivizi a căror calitate principală este un tupeu nemărginit, ei nefiind altceva decât expresia unui vid plin de sine. Iar mie îmi este foarte dor de oameni onorabili, pe care să te poți baza, credibili, creditabili, care să inspire respect și încredere. Să le trezească pe acestea cu adevărat, nu să vin eu cu ele de acasă, gata făcute. Nu de alta, ci doar așa, din politețe de circumstanță.

Sunt prea mulți veleitari și impostori în viața publică, tot soiul de indivizi mărginiți, roși de ambiții provinciale, dar descurcăreți și crezând că li se cuvine să ocupe poziții sociale cât mai vizibile. Și care se autoproiectează în cele mai vivante, strălucitoare culori, când ei nu au niciun conținut și sunt totalmente terni.

Anunțuri publicitare