Uneori, un articol nu se încheie atunci când ziarul iese de sub tipar, ci rămâne în tine ani întregi. Iar unii oameni pe care îi întâlnești în timpul documentărilor continuă să-ți fie lipiți de suflet. Doamna doctor Maria Rusu este unul dintre ei. De când ne știm, mi-a oferit mereu, la fiecare regăsire, lecții de viață, de speranță, de tenacitate, înțelepciune, demnitate. În privirea ei, am simțit mereu acea lumină. Lumina pe care o împrăștie un om care nu îmbătrânește niciodată. Într-o viață, cât un secol, trăită pentru oameni.
În urmă cu mai bine de un deceniu, să tot fie vreo 12 ani, am intrat în casa doamnei doctor Maria Rusu în calitate de redactor la cotidianul „Deșteptarea”. Aveam în față un carnet și multe întrebări. Am venit să scriu despre un medic, cunoscut și apreciat de toți, despre carieră și realizări.
Am plecat cu povestea unei vieți. Iar anii au trecut. Și simt că întrebările sunt acum mult mai puține. Pentru că răspunsul este însăși povestea dumneaei.
Nu mai lucrez la ziarul la care am realizat acel interviu. Dar am rămas prietene. Ne-am vizitat, ne-am telefonat, ne-am întâlnit de-a lungul anilor, ori de câte ori timpul și viața ne-au lăsat. Cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care mi le-a oferit meseria de jurnalist: oamenii care au început ca subiecte de presă și au rămas, pentru totdeauna, în suflet. Când am fost sunată, pentru a scrie despre ziua în care doamna doctor Maria Rusu împlinește 100 de ani, am retrăit instant povestea. Clipă de clipă. Cu bucuria că mă întorc, din nou, acolo unde a început totul. Eu, fostul reporter, și doamna doctor Maria Rusu, medicul. Două generații. Două lumi. Timpul a trecut dincolo de conversația din acea dimineață senină de primăvară, dar nu și prietenia. Și respectul. Respectul pentru o adevărată pagină vie din istoria medicinei băcăuane.
Fata de la poalele Ceahlăului
Pe 17 septembrie 2026, dr. Maria Rusu împlinește un veac. O sută de ani. O viață care, dacă ar fi pusă într-o singură carte, ar avea nevoie de multe volume. Este povestea unei fetițe din Hangu, de pe Valea Bistriței, de la poalele Ceahlăului, care a știut încă de la trei-patru ani că va fi medic. Povestea unei copile care, la 12 ani, a plecat singură de acasă pentru a învăța la Piatra Neamț. Povestea unei adolescente care a cunoscut războiul, frica, foamea și pierderea tatălui. Povestea unei tinere care a ajuns la Iași pentru a da examen la Medicină fără să-și imagineze vreodată un alt drum. Și, mai ales, povestea unui medic care a făcut din profesie o formă rară de dăruire.
Doamna doctor Maria Rusu s-a născut la 17 septembrie 1926, în Hangu. A fost singurul copil al Paraschivei și al lui Vasile Onu, oameni simpli, gospodari și autentici. A mers la școala din sat, iar apoi a plecat „la oraș”, pentru a urma liceul. Era înscrisă la Școala Normală, dar a refuzat drumul care îi fusese pregătit. Ea voia să fie medic. Nu știa atunci cât avea să coste acel vis. Războiul a venit peste adolescența ei, brusc, cu toată brutalitatea lui. În clasa a VI-a, a trăit spaima bombardamentelor și a soldaților. Nu din manuale, nu din povești, ci prin frică. În timpul armistițiului, a stat ascunsă într-o pădure patru zile și patru nopți, flămândă și singură. A cunoscut spaima aceea pe care un copil nu ar trebui să o cunoască niciodată. În 1945, tatăl ei a murit la numai 47 de ani, iar familia i-a rămas fără venituri. Au urmat vremuri de foamete și sărăcie, supraviețuirea și greutățile. Dar visul nu a murit.
„M-am dus ca frunza pe apă la facultate”
În 1946, tânăra Maria a plecat la Iași pentru examenul de admitere la Medicină. Fără un alt plan. Fără o altă posibilitate pe care să o ia în calcul. Mama ei a muncit pentru a o putea susține, iar ea a învățat zi și noapte. Mai târziu avea să spună, cu modestia care o caracterizează: „M-am dus ca frunza pe apă la facultate.” Și totuși, frunza aceea a știut exact unde vrea să ajungă. Din anul al treilea de facultate, a început să lucreze, cu carte de muncă. A avut bursă, locuință, haine și bani, dar, mai ales, a avut acces la ceea ce avea să devină esențial pentru întreaga ei carieră: medicina făcută lângă bolnav. La patul copilului, în sala de operație, acolo unde teoria trebuia să se transforme în fapte. În timpul facultății l-a cunoscut și pe dr. Dumitru Rusu, student în anul V la Chirurgie, cel care avea să-i devină soț. Ea a absolvit Medicina în 1952, dar deja își găsise locul: printre oameni, printre copii, printre cei care aveau nevoie de ea. Prima mare responsabilitate medicală a venit cu chipul unui băiat de numai 18 ani, căzut dintr-un copac, cu fractură de coloană și paralizie. Tânărul o întreba dacă va mai putea merge vreodată. Pentru un medic aflat la început de drum, întrebarea nu putea fi doar una medicală. Era o întrebare despre speranță, despre viață, despre ceea ce ai voie să promiți unui om care suferă.
Omul care a construit mereu
Apoi a venit Bacăul. Și aici începe una dintre cele mai impresionante părți ale poveștii doamnei doctor Maria Rusu: povestea unui spital construit, în mare măsură, și prin voința unui om care a înțeles că medicina nu poate exista fără condițiile în care trebuie să fie făcută. Primii ani au fost grei. A lucrat la dispensarul din Șerbănești și la Spitalul de Copii din Bacău, într-o clădire modestă, cu aproximativ 50 de paturi, în condiții care astăzi par aproape de neimaginat. Nu exista canalizare. Bucătăria era într-o stare deplorabilă. Nu exista oxigen. Iarna, „oxigenoterapia” însemna uneori doar ferestrele deschise larg spre gerul de afară. În saloane ajungeau până la 15 copii, aproape zilnic. Apa era încălzită în curte, la foc, pentru a putea fi dusă în saloane și pentru a le oferi copiilor cât de cât confort.
Mai târziu, spitalul s-a mutat în zona gării, într-o clădire care fusese folosită de Securitate. Apa era în curte, în butoaie. Mamele spălau scutecele copiilor și le uscau în jurul taliei, prin căldura propriului corp. Vremuri vitrege, dar voință de fier. Și dăruire pentru ceea ce era deja. Medicul care își dorise dintotdeauna să fie.
Doamna doctor nu s-a obișnuit cu lipsurile. A încercat să le schimbe. În 1958, era deja director al Spitalului de Copii și imediat a început demersurile pentru construirea unei unități pediatrice adevărate. Bacăul era un oraș sărac, cu nevoi medicale mari. Obligatoriu, era necesar un spital în care copiii să poată fi tratați în condiții decente. A mers la Ministerul Sănătății, a discutat, a insistat, a găsit sprijin și a urmărit proiectul. Toate, în timp ce era însărcinată cu singurul ei copil, fiica Irina, pentru care munca de zi și noapte nu s-a oprit. După trei ani de muncă, în 1961, noua unitate s-a deschis ca parte a Spitalului Județean, cu 285 de paturi pentru copii și 65 pentru mame. În același an, dr. Maria Rusu a susținut și examenul pentru titlul de medic primar, fiind clasată pe locul al treilea la nivel național.
Nu a fost doar un medic care își făcea meseria. Era un om care construia continuu. A lucrat în Pediatrie, a fost șef de secție între 1974 și 1979, iar apoi a devenit director al Direcției Sanitare Bacău, funcție pe care a ocupat-o până în 1989, când s-a pensionat, cu doar două săptămâni înainte de Revoluție. În toate aceste roluri, a rămas ceea ce considera esențial în viață: să fii om! Omul care a dăruit mereu. Cei care au lucrat cu ea își amintesc de doamna doctor ca fiind un medic riguros, organizat, energic, punctual și drept. Un om care venea primul și pleca ultimul. Un om pentru care micuții pacienți nu erau „cazuri”, ci copiii ei.
Poate că nicio carieră medicală, oricât de strălucită, nu poate fi cu adevărat înțeleasă fără oamenii pe care i-a format. Iar dr. Maria Rusu a format generații. A făcut parte din numeroase structuri profesionale și administrative și a avut responsabilități importante în medicina și administrația județului. A lucrat alături de medici care au construit, la rândul lor, ceea ce mulți numesc astăzi anii de aur ai medicinei băcăuane.
Pentru că, dincolo de funcții, rămân oamenii. Rămân copiii deveniți adulți care, atunci când o întâlnesc, îl recunosc pe medicul care i-a îngrijit. Rămân medicii care își amintesc de primul șef care a avut încredere în ei. Rămân asistentele de la care au învățat meserie. Rămâne spitalul. Rămân gesturile mici și deciziile mari. Și temelia peste care doamna doctor a ridicat mereu cărămizi. Prin muncă, corectitudine, modestie, omenie, cinste, disciplină și punctualitate. În casa ei sunt și acum ceasuri peste tot. Nu doar pentru că îi plăcea să știe exact ora, ci pentru că, pentru ea, punctualitatea înseamnă respect pentru celălalt și respect pentru cuvântul dat.
Familia
Doamna doctor Maria Rusu a avut și o viață de familie pe măsura profesiei sale. Soțul, dr. Dumitru Rusu, a fost chirurg. Fiica, dr. Irina Mereuță, este medic primar de medicină de familie. Nepotul, Alexandru Mereuță, a crescut privind această familie de medici și învățând, mai ales, lecțiile de viață pe care bunica lui le-a transformat în exemplu.
Fiica își amintește o mamă mereu activă, care pleca dimineața și se întorcea seara, cu întâlniri, telefoane, conferințe și probleme de rezolvat. Însă nu a simțit niciodată că este pe locul doi. La masa familiei se vorbea despre medicină. Despre cazuri. Despre diagnostice. Despre tratamente. Medicina nu era doar meseria părinților. Era o parte din felul lor de a fi. Era parte din viața lor. Irina a ales la rândul ei medicina, influențată de familie, dar fără să fie împinsă de părinți spre această profesie. Iar astăzi, privind în urmă, spune despre mama sa că a fost primul ei sprijin, confidenta ei și omul la care a putut apela oricând.
Pentru nepotul ei, doamna doctor a fost, înainte de toate, bunica. „Dumnezeu nu a putut fi peste tot, așa că a creat bunicile”, mi-a spus. Și acum vorbește despre ea ca despre o binecuvântare. De la care a învățat să fie drept, cinstit, muncitor, să ajute atunci când poate și să nu uite că omul se măsoară prin ceea ce lasă în urma lui.
Un reper. Pentru mine. Pentru noi, toți
La 87 de ani, în interviul pe care l-am realizat atunci, într-o dimineață de vineri, spunea că se simte de 50. Astăzi are 100. Și cred că, dacă aș întreba-o ce s-a schimbat, mi-ar răspunde probabil în stilul dumneaei: doar timpul. Timpul care pare că a fost blând cu ea. Pentru că există oameni care îmbătrânesc în ani și oameni care rămân vii prin ceea ce au făcut. Există vieți care se măsoară în aniversări și vieți care se măsoară în oamenii pentru care ai făcut ceva. Puțin, mult, pentru o clipă sau fără limite. Viața doamnei doctor Maria Rusu se măsoară în copii. În medici. În generații. Într-un spital care a devenit posibil prin dorința și efortul dumneaei. Într-un Bacău medical care a crescut. În oamenii pe care i-a ajutat, i-a învățat, i-a încurajat sau, atunci când a fost nevoie, i-a oprit și i-a repus pe drumul drept.
Se spune că un medic bun vindecă, iar un medic excepțional lasă ceva în urmă. Iar doamna doctor a lăsat. La 100 de ani, povestea ei nu este doar povestea unui medic care a trăit un secol. Este povestea unui om care a traversat aproape toate marile încercări ale vieții: război, foamete, sărăcie, schimbări de regim, transformări ale medicinei și ale societății. Și a rămas în picioare. Cu aceeași energie. Cu aceeași rigoare. Cu aceeași demnitate și luciditate.
Poate de aceea, pentru cei care au cunoscut-o, sintagma „doamna de fier a medicinei băcăuane” nu este doar un titlu. Este o definiție. Pentru mine însă, astăzi, doamna doctor Maria Rusu este și altceva. Este omul la care m-am întors după mai bine de un deceniu.
Atunci am venit să iau un interviu. Astăzi revin să așez într-un articol un veac de viață.
Între cele două momente au încăput ani, dar și o prietenie pe care nu aveam cum să o prevăd în ziua în care am intrat pentru prima dată în casa dumneaei, cu un pix, un carnet și reportofonul în mână. Meseria m-a dus atunci către un om despre care trebuia să scriu. Viața m-a făcut să rămân lângă un om pe care am ajuns să-l prețuiesc enorm. Iar acum, când ziarul mă trimite din nou către această poveste, simt că nu mai scriu doar despre un medic. Scriu despre un reper. Despre o femeie care a știut, de copil, ce vrea să devină și care nu s-a abătut de la acel drum, indiferent cât de greu a fost. Despre un medic care a înțeles că a salva un copil înseamnă și să construiești un spital. Despre un conducător care a știut să fie ferm, fără să-și piardă omenia. Despre o soție, o mamă și o bunică iubită. Despre un om care a lăsat urme în viețile altora. Și despre o prietenie care a început, aproape întâmplător, dintr-un interviu.
Doamna doctor, la 100 de ani, nu vă spun doar „LA MULȚI ANI!”
Vă spun MULȚUMESC.
Pentru copiii pe care i-ați ținut în brațe.
Pentru medicii pe care i-ați format.
Pentru spitalul pe care l-ați făcut posibil.
Pentru oamenii pe care i-ați ajutat.
Pentru felul în care ați arătat că disciplina poate merge mână în mână cu omenia, iar fermitatea, cu bunătatea.
Și vă mai spun mulțumesc pentru ceva ce nu am anticipat: pentru prietenia pe care, atunci când eram doar un reporter, nu știam că am să am bucuria să o trăiesc și să o prețuiesc atât de mult.
„LA MULȚI ANI!”, doamna doctor! DEȘTEPTAREA vă mulțumește pentru onoarea de a vă putea valorifica, prin paginile sale, activitatea și întreaga contribuție la dezvoltarea medicinei băcăuane și la binele comunității. Vă mulțumim pentru încrederea acordată și pentru șansa de a duce mai departe, către cititori, povestea unui om care a făcut atât de mult bine în jurul său.
Ne înclinăm cu toții, cu respect, pentru ceea ce ați oferit.
Un veac de viață. Un secol de dăruire.
Și o poveste care, din fericire, nu se încheie aici.
Roxana (Neagu) Cerghici – UZPR Bacău
