Cam toate firmele se plâng acum că nu mai găsesc salariați și mai ales oameni calificați pentru meseriile în suferință. Comentatorii fenomenului spun că e un paradox ca într-o țară cu 3,5 milioane de salariați numai în mediul privat să te plângi de lipsa forței de muncă.
A spune că oamenii mai bine pregătiți și mai hotărâți au luat calea străinătății și, uite, de aia nu mai are România forță de muncă, este deja un truism. Da, oamenii au fugit la mai bine, spun ei, la bani mai mulți, la condiții sociale și economice mai adevărate.
La noi, cu siguranță, pe axa unui populism deșănțat și cu tentă politicianistă, în perspectiva viitoarelor campanii electorale, se umblă la creșterea salariilor, se vorbește de un fel de campanie pentru a-i readuce pe românii stranieri acasă. Chiar acum două zile s-a lansat o nouă strategie de dezvoltare durabilă a României până în 2030, care să aibă în centrul ei… omul.
Sună frumos, prea frumos! Pentru că țara continuă să rămână fără oamenii buni de muncă. Iar aceeași comentatori ai fenomenului mai spun că în ultimii ani nici educația și nici formarea profesională adaptate la cerere nu au fost aplicate cum se cuvine.
Un articol din ziarul nostru de astăzi vine și el cu ceva cifre „încurajatoare”: în luna decembrie Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă organizează doar un curs de calificare pentru șomeri. Bun și acesta, e drept, dar și acolo s-au înscris numai 14 persoane. Tot anul, în Bacău au fost 29 asemenea cursuri, dar două treimi dintre cursanți au avut un nivel scăzut de pregătire.
Am rămas în țară mai mult cu analfabeții? Ce să facem cu ei? Dar oare ei, săracii, de ce or fi rămas analfabeți?
