Cu ceva ani în urmă, un deal din Moinești, Dealul Osoiu, începuse să o ia, încet, la vale. Venea hotărât către cartierele orașului. Problema a alertat, firesc, autoritățile, dar cei pe care i-am văzut la propriu hotărâți să întreprindă ceva au fost petroliștii, cei care exploatau subsolul zonei bogat în țiței și gaze naturale.
S-a pornit, atunci, o veritabilă campanie de stabilizare a dealului prin cea mai simplă și mai la îndemână soluție: plantarea de arbori. A fost ales salcâmul, repede crescător și eficient în cazuri de eroziune a solului.
Petroliștii care stăpâneau și atunci ca și acum exploatarea țițeiului în zonă au mobilizat vreo 500 de voluntari, inclusiv din presa națională, dar mai ales din școlile județului, însă la fața locului au venit aproape de două ori mai mulți. Mai că nu le ajungeau uneltele și nici puieții. Dar, totul s-a operat cu bine. La final, odihnindu-ne tolăniți pe coasta dealului, eu observ un bătrânel venind agale, din Lucăcești, pe un drumeag care trecea peste deal.
Pășea circumspect și bombănea ceva în barbă. N-am avut ce face și, de unde stăteam la hodină, caut să aflu ce necaz în frământa pe om. „Ehei – mi-a spus el din start -, ați pus voi aici salcâmi, da’ eu tot am să vin cu vitele mele să le pasc!”. Aproape am rămas fără replică, nu mă așteptam la așa opinie tranșantă de la un localnic care vedea și el cum fugea dealul.
L-am interpelat, însă, pe primarul de atunci, prezent și el printre noi: putea fi posibilă o asemenea samavolnicie? Nu, nu putea – m-a asigurat primarul -, locul va fi păzit, iar pădurea de salcâmi va ajunge mare.
Am văzut zilele acestea pădurea de pe Osoiu, deasă ca peria, frumoasă. Păstorul din Lucăcești nu avusese spor. Ba, la marginea pădurii a apărut și un parc de agrement, numit chiar așa, „Parcul Osoiu”. Venisem la o altă acțiune de plantare de arbori, alături de actualul primar și de comisarii Gărzii de Mediu. Locul arăta excepțional, iar în sufletul meu, ca în al tuturor, s-a oprit din curgerea la vale, un deal de spaime.
