Atitudinea profund anti-rusească a românilor nu este chiar o noutate. O descoperea pe la 1856 Emanuel Salomon Friedberg-Mirohorsky, pictor și cartograf ceh, venit în Muntenia să lucreze la harta principatului.
Ofițerul, trimis de Austria să facă măsurători pe coclaurile valahe, avea să descopere, uimit, școlile făcute de ruși în satele românești și lăsate în paragină după retragerea oștirilor țariste. “Cum de, de vreme ce rușii au construit școli în Valahia, oamenii de aici să îi urască atât de mult pe ruși?”, s-a întrebat cehul.
Dacă tragem linie și socotim, observăm că, de-a lungul timpului, Rusia a adus Principatelor române prima Constituție – Regulamentele Organice, Independența (războiul ruso-turc declanșat la 1877 a constituit un foarte bun prilej pentru România să se scuture de jugul otoman), a determinat orientarea către Occident a Principatelor Dunărene (tratatul de la Adrianopol de la 1830 a scos producția agricolă de sub monopolul prețurilor turcești, permițând Moldovei și Munteniei să vândă grânele în Occident, la prețurile pieței internaționale). Dobrogea am recăpătat-o ca urmare a alianței cu Rusia.
În același timp, Rusia ne-a luat Basarabia, Nordul Bucovinei și ne-a adus comunismul.
Întrebarea este de ce nu urâm cu aceeași măsură și celelalte țări cu care am intrat în contact?
Turcii ne-au jefuit secole la rând, ne-au ucis conducătorii, ne-au pus biruri și ne-au ținut în nevoi.
Austriecii ne-au ocupat când au avut chef, ne-au luat Oltenia vreo 20 de ani, ne-au luat Bucovina, ne-au pus piedici la navigația pe Dunăre și au încercat să-și împingă granița și să încorporeze Muntenia.
De maghiari, ce să mai spun, au ținut românii din Transilvania secole la rând la statutul de națiune tolerată, au jefuit cât au putut, și au încercat și ei să pună mâna pe Moldova și Muntenia.
Polonezii? În Evul Mediu am avut destule frecușuri cu ei, pentru că voiau și ei teritorii.
De bulgari, nu mai spun, ne-au căzut în spate în Primul Război Mondial, în timp ce încercam să eliberăm Transilvania.
Până și cu sârbii ne-am hărățit la finele Marelui Război, când incercam să împărțim Banatul.
Așadar, care o fi secretul urii față de Rusia?
Nu cumva o fi vorba de politica externă a Franței din secolele XVII – XIX? Franța avea nevoie ca Imperiul Otoman să rămână puternic în estul Europei. Parisul s-a împotrivit mereu ideilor de expansiune rusești pe care le vedea punând în pericol echilibrul european, chiar dacă această expansiune ar fi însemnat o îmbunătățire a condițiilor creștinilor din Balcani.
Franța a susținut și politica lui Carol al XII-lea al Suediei, care s-a războit ani de zile cu Rusia.
Parisul a susținut turcii împotriva lui Petru I, politică, însă, care a dezavantajat Moldova și a făcut imposibilă revenirea lui Dimitrie Cantemir pe tron, creînd premisele instaurării domniilor fanariote.
Franța a susținut și războaiele Turciei, între care cel mai cunoscut este cel al Crimeei, când o coaliție franco-englezo-turcească a atacat Rusia, pacea rezultată readucând Moldovei trei județe din sudul Basarabiei și creînd premisele Unirii de la 1859.
Putem presupune că ura noastră față de ruși a fost întreținută, dacă nu chiar creată, de Franța?
Am putea încerca să documentăm aceasta idee…
