22 mai 2024
Zona zeroNew PressDe ce urâm normalul?

De ce urâm normalul?

V-ați gândit vreodată la ce înseamnă normalitatea? Când eram mică, obișnuiam să mă gândesc foarte mult la cuvântul ”normal”. Era ceva ce îmi doream să devin. Apoi am uitat de normalitate pentru o vreme, până când am dat peste ea din nou. Prima oară, mi-am dorit-o, după, am urât-o pentru o vreme, apoi am realizat, în timpul pandemiei, că nu a existat niciodată o normalitate perfectă, iar pentru mine, până în acel moment, normalul și normalitatea erau o utopie în care totul era perfect. Nu sunt sigură când am trecut de la „utopie”, la ”ciudățenie”, dar m-am axat pe ideea că normalul este plictisitor.

Ce nu s-a schimbat cu trecerea timpului a fost dorința mea de a obține acest lucru. Diferența profundă ce și-a făcut simțită prezența în viața mea a fost vocea mea, spiritul meu, sufletul meu, cum vreți voi să-l numiți, ce și-a dorit acest fapt. La un momen dat, normalitatea era cea mai mare dorința a mea, dar undeva, pe drum, s-a estompat considerabil, până ce a ajuns o voce care arareori își mai face apariția.

Acum nu cred că normalitatea e plictisitoare sau imposibil de atins. Cred că ea e o iluzie. Până la urmă ce e ea? Cine a creat-o? De ce ar trebui să ne ghidăm după ea? O iluzie frumos prezentată în fața noastră, ce nu sprijină diferențele dintre noi. Dacă nu ești normală/normal, atunci automat devii ciudată/ciudat. Când, de fapt, suntem doar diferiți, iar acest lucru este cel mai de preț dar pe care îl putem primi vreodată.



Așadar, nu este posibil să avem o singură normalitate, când cu toții suntem diferiți. Ar fi, practic, imposibil. Cineva nu s-ar simți în largul său sau nu ar fi de acord cu regulile jocului numit ”viață”. Așa că nu suntem absurzi când ne dorim cu toții o aceeași normalitate? Când, de fapt, ar trebui să fim ghidați spre construirea propriei normalități?

”Normal” e un simplu cuvânt, un termen pe care mi-am dorit să-l pot însuși drept al meu, pe care, apoi, am început să-l urăsc, cu timpul, pentru că nu am putut să-mi ating obiectivul. O simplă iluzie. Acum, însă, am realizat că nu trebuie să fiu ”normală” pentru cei din jurul meu, când, de fapt, eu sunt singura persoană care decide ce înseamnă ”normalitatea” pentru mine.

Normalitatea pentru mine e, de exemplu, să fac în fiecare zi o poză. Fie că e un selfie sau o poză la cer. Când pentru altcineva simplul act de a captura un moment poate să nu facă parte din normalul propriu. Cred în diferențe și în perspective diferite, iar asta pentru mine înseamnă că fiecare are normalitatea proprie și dreptul la crearea acesteia, oricând e pregătit să înceapă.

Acum nu mai urăsc normalul, pentru că mi-am creat propria normalitate. Am încetat să o mai caut pe cea obișnuită. Poate că nu sunt ”normală” și nu voi fi niciodată ”normală” pentru toată lumea, dar nu asta contează. În lumea pe care mi-o construiesc sunt eu, iar asta este tot ce îmi doresc. Nu mai vreau să fiu ”normală”, pentru că iubesc prea mult să fiu EU. Iubesc să fiu Alexandra, iar acest fapt este cel mai important.

Maria-Alexandra Vaman,15 ani, membră a Cercului de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău

spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri